Alexandra Clark (Chițu)

Ceasul bătuse bine după ora două noaptea, iar întreaga stradă era cufundată într-o liniște deplină. Doar un bâzâit de greieri se mai auzea când și când și un motor de mașină difuz, în depărtare. Deși situată central, în cartierul Cotroceni, casa doamnei Aura era ferită de zumzetul fără de odihnă al marelui oraș. Știam, de altfel, prea bine, toate aceste lucruri, nu o dată se lăudase cum casa ei este cel mai bine amplasată din tot cartierul, căci locuia în “buricul târgului” și totuși nu se auzeau “motoarele nebune călărind orașul zi și noapte”.

Știam prea bine toate aceste lucruri și totul făcea parte din plan. Astfel că era trecut de ora două noaptea când eu și Nicu ne îndreptam către casa doamnei Aura, ținându-ne de braț. Nici luna nu era prezentă pe cer, pesemne că era înnorat, felinarele de pe stradă aruncau o lumină difuză pe asfalt, iar noi mergeam agale ca și când ne-am fi îndreptat spre casa noastră, după o noapte târzie în oraș.

Chiar, casa noastră…Nu puteam să nu mă gândesc la utimele două zile în care a trebuit să evacuăm cuibușorul nostru, cele două camere în care trăisem parcă o viață și nu cinci ani, de când mă mutasem cu Nicu acolo. Cât de fericiți am fost când am primit cheile, cum am muncit săptămâni întregi, după serviciu, să zugrăvim, să asamblăm și să aranjăm mobila. Eram extenuați, dar atât de fericiți! Era suficient să ni se întâlnească privirile și să zâmbim amândoi în același timp, fericiți că avem un loc al nostru. Dar apoi, criza financiară, restructurările la muncă, depresia lui Nicu, toate culminând cu notificarea finală de la bancă ce anunța că trebuie să evacuăm în patruzecișiopt de ore. Iar am simțit cum mi se urcă un nod în gât și bărbia a început să-mi tremure, semn că lacrimile erau cât pe ce să îmi inunde fața din nou. Doar că fix atunci chiar nu era un moment bun de plâns. Trebuia să rămânem concentrați și să ne ținem de plan.

-Iubita, sigur nu are alarmă instalată? M-a întrebat Nicu în șoaptă, spărgând astfel șirul gândurilor mele.

-Iubire, doar am fost la ea la curățenie acum trei zile ultima dată. Chiar crezi că instala ceva fix acum? Plus că oricum îmi povestește și ce visează noaptea, sigur spunea dacă are în gând așa ceva.

I-am dat un ghiont între coaste și m-am uitat pieziș la el.

-Bine, iartă-mă, sunt și eu nervos. Nu e ca și când sparg case în fiecare zi.

Mi-a zâmbit și m-a luat pe după gât, sărutându-mă pe tâmplă. Chiar îl simțeam nervos, dar aveam nevoie să cred că el știe mai bine decât mine ce face. Doar așa aveam să ne descurcăm și să terminăm ce ne-am propus. I-am zâmbit înapoi și i-am făcut semn din ochi că am ajuns la poartă.

Știam unde ține o cheie de rezervă, era în farfuria unui ghiveci cu o tuia mare de la intrare, dar nu voiam să o folosim, să dea de bănuit, așa că ne-am strecurat prin gard, acolo unde observasem eu că exista o gaură suficient de mare încât să putem intra amândoi. Cu o săptămână în urmă, un curier de mobilă făcuse un viraj greșit și dărâmase două bucăți de placaj din gard, pe care doamna Aura doar le-a pus la loc de fațadă, îmi și spusese că meșterul avea să vină peste o săptămână să repare. Poliția ar fi putut crede că hoții au sărit gardul sau că au intrat pe acolo, oricum era mai sigur așa.

Am ajuns astfel la ușa de la intrare, dar noi am intrat în casă folosindu-ne de un geam, pe care eu știam prea bine cum să îl deschid, doar forțând un pic încuietoarea. Dintotdeauna am avut o atenție la detalii aproape exagerată, însă în ultima săptămână, de când am stabilit împreună cu Nicu să fugim în străinătate, să ne găsim acolo de muncă și să avem un nou început, de atunci am acordat și mai mare atenție fiecărui obiect din casă, atunci când am venit la curățenie. Astfel, am observat că încuietoarea de la geamul din sufragerie, cel care dădea spre grădină, avea un mic joc, și daca l-aș fi des-șurubat numai puțin, geamul s-ar fi deschis cu ușurință.

În doar câteva minute, eram deja intrați în sufrageria scăldată în întuneric. Totuși, felinarul de afară de pe stradă arunca suficientă lumină încât să vedem ce se găsea în cameră. Eu am fost cu ideea să nu folosim lanterne, să nu atragem cumva atenția. Memorasem totul foarte bine și îi explicasem și lui Nicu exact ce ar trebui să luăm și unde se află, astfel încât să fim cât mai rapizi. Am aruncat o privire în cameră. Doar acum trei zile lustruisem rafturile bibiliotecii încărcată de volume mari, vechi, pe diverse teme. Tablourile ilustrând peisaje de țară, portrete și natură moartă, atârnau neclintite pe pereți. I-am făcut un semn lui Nicu către unul dintre ele, iar el l-a luat și l-a așezat cu grijă într-un compartiment al ghiozdanului negru pe care îl căra în spate. Era un Tonitza, original, în culori deschise, reprezentând doi copii. Știam că tatăl doamnei Aura fusese colecționar și reușise cumva să intre în posesia acestui tablou. Doamna Aura spunea că l-a cumpărat de la un alt colecționar aflat în dificultate, la un preț mai mult decât bun, cu mulți ani în urmă.

După ce tabloul a fost așezat în ghiozdan, am aruncat o privire în jur, să îmi pot calcula următorul pas. Plantele în ghiveci, cu frunzele mari și verzi, stăteau de gardă, în toate cele patru colțuri ale camerei. Covorul mare, întins pe aproape toată podeaua, era în continuare curat, nu se pusese praf de când fusesem la curățenie. De fapt, doamna Aura păstra casa destul de curată, uneori mă și întrebam de ce mă chema la curățenie așa des, ar fi putut să apeleze la mine mai rar.

În ghiozdanul lui Nicu, au intrat rând pe rând câteva bijuterii pe care doamna Aura le ținea pe o farfurioară, pe raftul de mijloc al bibliotecii. “Ca să pot alege mai ușor în funcție de ce haine și dispoziție am”, spunea ea chicotind. Un inel de aur cu piatră verde, o brățară mai groasă de aur și un șirag de perle. Apoi, și-au găsit loc în ghiozdan trei ceasuri, doamna Aura era colecționară, avea peste treizeci de ceasuri de mână, le ținea peste tot prin casă, în toate camerele, nu era colecționara clasică să le țină sub cheie, ferecate într-o cutie, în ciuda faptului că unele erau niște comori în sine, cu brățări de aur, sau mecanisme rare. Am deschis apoi sertarul bibliotecii în care știam că își ține actele și banii. Doamna Aura nu își ținea toți banii în casă, dar avea mereu o sumă considerabilă la îndemână în numerar. Am golit tot ce se găsea acolo, lei, dolari și euro și i-am băgat în borseta pe care o purtam la brâu. Aproape terminasem, când am zărit pe un raft o mică figurină țestoasă, acoperită în pietre semiprețioase și cu porțiuni aurite care costase o mică avere, din ce auzisem prin casă. Am pus mâna pe ea să o iau, iar ochii mi-au picat pe o fotografie înrămată de lângă, cu doamna Aura când era mai tânără, ținându-și de mână fiica de doar zece ani în acea poză. Doamna Aura avea părul castaniu, coafat în bucle mari, și purta un costum elegant din două piese, fustă și sacou scurt, verde topaz. Fata ei, puțin prea plinuță pentru vârsta de zece ani, avea două codițe împletite și purta o rochie albă ce părea că o strânge puțin la umeri. Fiica se mutase în State și nu mai dăduse un semn de viață de mai bine de doisprezece ani. Cam de când doamna Aura rămase văduvă. Așa știam de la femeia ce venea să îi gătească de mâncare, cu care mă mai întâlnisem de câteva ori prin casă.

-Nicu, oare facem bine ce facem? Am întrebat în șoaptă, cu ochii încă atârnați de fotografie.

-Iubita, nu avem altă soluție. Hai, mai avem puțin. Nu poți să renunți acum.

-Știu și eu, biata femeie e singură pe lume și noi o jefuim acum…Nicu, poate ar trebui să lăsăm tot aici și să plecăm.

-Iubita, zise Nicu puțin mai tare decât își dorea să vorbească, mai lasă-mă cu biata femeie! Are bani la bancă, are casa deasupra capului, și cine știe ce mai are și sus pe la etaj pe acolo de valoare. Adică, tu știi! Ce zici, urcăm puțin, poate mai găsim ceva?

-Nicule, ai înnebunit de tot? am șoptit eu, deși cu greu îmi mai stăpâneam timbrul vocal. Doar am vorbit de acasă, umblăm doar la parter. Nu aș putea să îi fac așa ceva doamnei Aura. Dacă ne vede și se sperie de face vreun infarct? Nu aș putea trăi cu mine.

Nicu și-a dat ochii peste cap și a aruncat mâinile în aer, a disperare.

-Ei, infarct, doar nu e de mămăligă.

-Chiar nu am chef de glume acum, serios.

-Și eu sunt serios, iubita, că altfel nu ajungeam în halul de a jefui pe cineva ca să avem bani de bilete de avion.

M-am uitat lung la el, la buclele lui întunecate, apoi în ochii lui negri și am spus aproape implorând:

-Hai, te rog, am luat ce era de luat, hai să mergem până nu las toate astea aici, în mijlocul camerei.

Chiar atunci, în liniștea casei s-a auzit un zgomot. Un clic, venit de sus, de la etaj. Doamna Aura se trezise și apăsă întrerupătorul de lumină din camera ei. Clic.