Alexandra Clark (Chițu)

A-nceput de-alaltăieri să cadă câte-un fulg…și n-a mai stat. Mă tot uit pe geam, fulgi de nea, mii și mii, nu mai contenesc odată. Străzile sunt pline de zăpadă, trotuarele nu mai există, fiecare se aventurează pe cont propriu la treburile sale.

Am avut mare noroc, extrem de mare noroc să fie copilul în vacanță săptămâna aceasta. Noroc pentru că nu trebuie să scoatem mașina, să luăm toată zăpada în picioare ca să ajungem undeva. Altfel, am avut la reprize de jucat în zăpadă de duminică încoace, cât să ne ajungă pentru următorii cinci ani.

Și nu știu alți copii cum sunt, dar la noi, să vii de la zăpadă e ca atunci când vii de la plajă. Doar că la plajă ai de-a face cu nisip, acum ai grijă la zăpadă. Trebuie să îl dezbrac de la ușă, altfel întinde zăpadă în tot holul și baia, de fiecare dată pun la uscat geaca, pantalonii de fâș, căciula, mănușile, pentru că iese de 2-3 ori pe zi la zăpadă. Bonus, aduce si câte un bulgăre în mână pentru că îmi place să văd cum se topește, mami.

Pe lângă toate astea, și cățelul e fiert pe zăpadă. Se afundă în ea, sare ca un iepuraș, o mănâncă, o ia la fugă, ajunge în casă cu zăpadă lipită de blană și numai cu uscătorul de păr îi dăm de cap.

Mă plâng și eu, deși recunosc că e frumos și cu marea aceasta de alb de jur împrejur. Mi-aș dori să am și mai mult timp liber, să stăm pe afară în zăpadă până ne ia somnul, mi-aș dori să am energie mai multă, să mă joc atât cât ar vrea Ionas, dar fac și eu ce pot, și se pare că e ok, căci am primit chiar aseară titlul onorific de cea mai bună mami din lume.

Și toată bucuria asta a copiilor când se tăvălesc prin zăpadă ne-a făcut și pe noi, părinții, să ne amintim de cât de frumoase erau iernile când eram și noi mici și nu ne interesa de trafic, mașină înzăpezită sau altele. Nici nu aveam haine din astea fancy de zăpadă, aveam căciulă din piele îmblănită cu lână de oaie, geci, fulare, mănuși. Amintirile mele multe sunt de la țară, unde tataia Chițu ne trăgea cu sania pe mine, pe fratele și pe verișorul meu, ne răsucea mereu la final astfel încât să cădem de pe sanie. Și în loc să ne speriem, mereu strigam că mai vrem. Apoi, mirosul de haine înghețate, puse la uscat pe sobă, plapuma grea sub care adormeam în somn greu, până la dimineață.

De când am început să scriu acest text și până acum, s-a mai întețit ninsoarea. Hai să vedem, cât de mari se pot face nămeții în februarie 2025? 🙂