Alexandra Clark (Chițu)

Miercuri. Mă trezesc ca de obicei pe la ora 6 dimineața, cu gândul să pregătesc micul dejun și pachețelul pentru școală. In sfârșit, soarele e pe cer și pare că nici nu mai bate vântul. Numai bine pentru ziua mea onomastică.

Curând, se trezesc, pe rând, băieții. Mă felicită pentru ziua mea de nume, mă îmbrățișează, mă pupă, mă simt iubită.
Îmi propun să ajung și la birou azi, așa că mă îmbrac in grabă, mă machiez și curând după ora 7 ieșim pe ușă.

Las copilul la școală, asta după ce a elaborat un plan prin care să ne facă el cinste cu înghețată, că tot a fost și Ziua Tatălui de curând.
Vreau să mă întâlnesc cu tatăl meu care are o programare la doctor și vine din provincie, așa că fac un ocol la o cafenea, dar îmi iau un smoothie pentru că nu îmi place cafeaua de acolo. Citesc puțin dintr-un roman nou început, mai sorb puțin smoothie, mai răspund la un mesaj sau apel și apoi pornesc ușor spre Universitate.

Mă întâlnesc cu tatăl meu, mergem împreună mai întâi la o cafea. La un local unde îmi place cafeaua. Stăm de vorbă, cât să mai treacă puțin timpul. Îl las și pornesc spre birou.
Îmi amintesc că am văzut un accesoriu drăguț la mall și mă gândesc că merit să îmi fac un cadou de ziua mea de nume. Fix înainte să plătesc, primesc un telefon. Un telefon cumva așteptat, dar și neașteptat în același timp. Un pariu făcut cu mine, pe care pare că l-am câștigat. In urma unor interviuri, vine oferta de angajare.

Câteva minute mai târziu, merg către birou, cu gândul între salariu brut, salariu net, ce fac, sunt nebună, dacă nu mă descurc, sigur fac ce trebuie?, dar ce tare că m-au plăcut, o să fie greu primele luni, oare chiar e momentul, offf, aș vrea să nu mai am atâtea gânduri.

Trec de orele petrecute la birou, pentru că în mintea mea e oricum un continuu du-te vino, aștept să ajung acasă și să vorbesc cu omul care mă poate ajuta cu adevărat să iau decizia. Cu soțul adică.
După un scurt consiliu de familie, decid să accept oferta.
Acum, momentul cu adevărat greu vine, și anume sa îmi anunț șeful. Așa tremur și așa emoții nu știu când am mai simțit recent. Dar el, șeful, un om și jumătate, tot el mă liniștește și mă înțelege.
Și pentru că doar eu pot merge și la bal și la spital în aceeași zi, decid imediat după sa trec puțin la un priveghi. Pentru că e greu să te desparți de cei dragi, dar vreau sa sper că e puțin mai acceptabil când ai oameni pe lângă tine.
Așa că, după o astfel de zi, merge o cină regească. Și un prosecco. Ca să nu mă simt chiar vinovată pentru calorii, scot și cățelul la plimbarea de seară.

In total, vreo 20 de emoții diferite și 19208 pași, adică 15.9 km. O zi de ținut minte!