Alexandra Clark (Chițu)

L-am cunoscut pe John în februarie 2014. În București erau niște nămeți cum nici eu nu mai văzusem de când mă mutasem în capitală, deci nu știu exact ce impresie și-au făcut el și Janis despre orașul unde alesese fiul lor să se mute cel puțin temporar. Eu și fiul lor, Neil adică, ne cunoscusem de cam o lună, destul de precoce aș fi zis să îi cunosc părinții, dar cum nu aveau să vină așa des în București din îndepărtata Scoție, am zis bine, merg la o cină, ce să fac. Era un frig îngrozitor, aveam rezervare la Carul cu Bere, desigur și îmi amintesc de John cum a așteptat să își aleagă mai întăi toată lumea loc la masă, el s-a așezat ultimul. Apoi, îmi amintesc că nu am înțeles o iotă din ce spunea, mă uitam disperată înspre Neil să repete ce spunea, ca să înțeleg și eu de ce se râde, sau să răspund la întrebări.

De-a lungul anilor, m-am mai obișnuit cu accentul puternic scoțian, nu pot să spun că am înțeles mereu totul, dar mi s-a mai format urechea.

John a fost mereu o prezență amuzantă, liniștită, o gazdă primitoare. Mereu responsabil cu băuturile, se asigura că toată lumea e bine aprovizionată, iar la sfârșitul mesei se oferea mereu să spele vasele. Cu Ionas nu s-a putut juca niciodată așa cum și-ar fi dorit, avea un genunchi problematic, dar tot mai reușea să faca un v-ați ascunselea cu el, și reușea își surprindă nepotul cu pijamale Hot Wheels comandate pe internet sau cu ceva jucării deosebite.

Mi-a fost tare greu să scriu aici despre asta, încă nu ne obișnuim cu faptul că John nu mai e printre noi. De fapt, tocmai s-a împlinit o lună de când John, după o perioadă de luptă și suferință, a încetat din viață. Am mers împreună, toți trei, în Scoția, pentru a ne lua la revedere de la el. A fost o ceremonie foarte frumoasă, non religioasă, care pe mine m-a impresionat profund. Acolo, nu s-a jelit pierderea, s-a sărbătorit viața lui John. De la povești amuzante din copilăria lui, la menționarea vacanțelor frumoase în familie, la momentele emoționante în care a devenit socrul meu și bunicul lui Ionas. Apoi, am mers la un local, unde am continuat cu poveștile.

Acum, încă se simte ciudat să scriem pe grupul de familie și el să nu mai răspundă. Încă nu știm exact cum să ne comportăm, e greu să fim triști dar ne simțim și vinovați dacă ne amuzăm mai copios din te miri ce. Încă mai vin tot felul de întrebări dificile de la Ionas, legate de viață, de moarte, de viața de apoi, îi răspundem și noi cum ne descurcăm mai bine. Dar încercăm să ne revenim, doar asta ar zice și el, You need to man up about it!

Închei cu acest poem care s-a recitat la sfârșitul ceremoniei, mie mi-a plăcut foarte mult mesajul și cred că este exact ce ne-ar fi spus și John, dacă ar fi fost mai liric din fire:

Let Me Go

When I come to the end of the road
And the sun has set for me
I want no rites in a gloom filled room
Why cry for a soul set free?

Miss me a little, but not for long
And not with your head bowed low
Remember the love that once we shared
Miss me, but let me go. 

For this is a journey we all must take
And each must go alone.
It’s all part of the master plan
A step on the road to home. 

When you are lonely and sick at heart
Go to the friends we know.
Laugh at all the things we used to do
Miss me, but let me go.

Christina Rossetti