Alexandra Clark (Chițu)

Imaginează-ți că plănuiești o vacanță fabuloasă în Italia. Îți cumperi un teanc de cărți și faci planuri minunate. Colosseum. David al lui Michelangelo. Gondolele din Veneția. Poate înveți câteva expresii utile în italiană. Totul este foarte captivant.

După luni în care ai așteptat cu nerăbdare, în cele din urmă vine și ziua mult așteptată. Îți faci bagajele și ai pornit. Câteva ore mai târziu, avionul aterizează, iar stewardesa îți spune: “Bine ați venit în Olanda!”

“Olanda?!”, spui. “Cum adică Olanda?? Doream să ajung în Italia! Ar fi trebuit să fiu în Italia. Toată viața am visat să merg în Italia.”

Dar a apărut o schimbare de plan. Au aterizat în Olanda și tu acolo trebuie să stai. Important e că nu te-au dus într-un loc oribil, dezgustător, murdar, plin de molime, de foamete și boli. Este doar un alt loc.

Așa că trebuie să ieși la cumpărături de alte ghiduri turistice. Și trebuie să înveți o cu totul altă limbă. Și vei cunoaște cu totul alți oameni pe care nu i-ai fi întâlnit altfel.

Este doar un alt loc. Este mai liniștit decât Italia, poate mai puțin extravagant decât Italia. Dar, după ce ai stat acolo o vreme și ai apucat să îți tragi sufletul, privești în jur…și începi să observi că Olanda are mori de vânt….Olanda are lalele. Olanda are chiar și tablouri de Rembrandt.

Dar toți cunoscuții tăi sunt prea ocupați călătorind în Italia….și toți se laudă cât de bine s-au simțit acolo. Și pentru tot restul vieții tale, tu vei spune: “Da, acolo trebuia să merg și eu. Așa plănuisem.”

Și durerea asta nu va trece niciodată….pentru că pierderea acelui vis este o pierdere extrem de importantă.

Dar…dacă îți petreci viața jelind faptul că nu ai ajuns în Italia, s-ar putea să nu fii niciodată liber să te bucuri de lucrurile frumoase și cu adevărat speciale…pe care le are de oferit Olanda.

Tot ce am scris până acum este preluat din eseul Welcome to Holland, scris de Emily Perl Kingsley, ea însăși părintele unui copil cu sindrom Down. Nu am citit tot eseul, am dat de acest pasaj citind de fapt Poate ar trebui să vorbești cu cineva, de Lori Gottlieb. Eseul ilustrează experiența de a-ți vedea așteptările vieții răsturnate.

Cred că a fost partea mea preferată din carte, eu însămi trecând prin experiența de a da naștere unui bebeluș prematur care s-a grăbit să vină pe lume la 34 de săptămâni. Se fac aproape 8 ani de atunci și încă mai simt uneori șocul aterizării în Olanda. Partea bună este că nu am stat singură în Olanda totuși și am învățat în fiecare zi de atunci să mă bucur de minunile și minunățiile acestei țări. Și chiar sunt norocoasă, pentru că am ajuns și în Italia. Și încă vorbesc tot în metafore.

Adică, după ce am început să vorbesc ceva olandeză, ne-am obișnuit cu viața de bebeluș, am acceptat că nu mai pot să am aceeași viață de dinainte, am fost puțin geloasă când prietenele mele își vedeau de cariere și de vacanțe, dar mă și bucuram pentru ele în același timp, love hate cum ar veni, am trecut de nopțile nedormite, am cunoscut oameni noi, femei minunate care m-au scos din casă și mi-au arătat că există socializare și după bebeluș, și, când m-am simțit cu adevărat pregătită, am mers și în Italia. Sunt norocoasă cu adevărat, pentru că am fost sănătoși, am știut să găsim bucurii în lucrurile mărunte și ușor ușor ne-am făcut curaj să mai și ieșim din Olanda.

Nu pot spune că m-am resemnat, nu acesta e cuvântul. Am făcut aceleași lucruri pe care mi le propusesem, doar că am extins limitele de timp. Nu am mai pus presiunea lui ACUM și a lui TREBUIE pe mine și ușor ușor, am îndeplinit ce aveam în plan. Încă mă uit cu puțină invidie la persoane mai tinere care se mișcă mult mai rapid în carieră? Da, normal, doar nu am devenit vreo somitate zen între timp :))) Dar mă uit și la mine în Olanda mea și mă minunez de cât de frumoasă e. Și mă bucur că am ajuns aici, chiar dacă printr-o încurcătură aviatică.