Alexandra Clark (Chițu)

Săptămâna trecută, am terminat de vizionat serialul This is Us, pe Disney+. Asta după ce toată vara m-am luptat cu un instinct puternic de binging, cu conștiința faptului că poate ar trebui să mai și citesc, și cu multe treburi de făcut prin casă.

La prima vedere, nici nu era genul meu de serial oricum. Acțiunea destul de lentă, niște vieți de oameni prezentate pe mai multe planuri, oameni cu diverse probleme personale, în fine, nu mă vedeam în nici un caz urmărind 6 sezoane de așa ceva. Dar, pe măsură ce treceau episoadele, și pe măsură ce personajele se desfășurau în toată complexitatea lor, m-am lăsat total absorbită de poveștile lor, de motivațiile lor, de tot ce înseamnă o viață de om. Am și notat citate la un moment dat, pentru că mi se păreau extrem de valoroase în conținutul lor.

Mi-a plăcut totul la acest serial: actorii aleși, cei mici semănau fizic cu adulții, linia melodică, nu de puține ori mi s-a zbârlit pielea pe mine când un cântec a transformat o scenă și a făcut-o de 5 ori mai puternică. Dar cel mai mult mesajul cu care am rămas în urma serialului:

Oamenii care pleacă din viețile noastre trăiesc în continuare prin cei care rămân în urmă.

Nici o viață, oricât de banală sau plictisitoare ar părea, nu e întâmplătoare. Fiecare om de pe acest pământ are un impact măcar asupra unei vieți.

Spuneam la început că miercurea trecută am terminat ultimul episod. O să las un singur disclaimer, se termină odată cu moartea figurii materne principale din film. Toată noaptea de miercuri spre joi, am avut un vis lung, în care mă străduiam să ajung la țară, să o verific pe bunica din partea tatălui. În visul meu, mă aștepta la geam, veselă că am venit. Joi dimineața am primit telefon că mamaia Chițu s-a stins din viață pe parcursul nopții. Știam că nu era bine de câteva zile, dar nu îmi puteam lua gândul de la visul meu. Își lua la revedere? Îmi spunea că e mai bine acum? Nu sunt foarte superstițioasă, dar nu am putut să nu mă gândesc la acest lucru toată ziua.

Mamaia Chițu a părăsit această lume la 84 de ani, lăsând în urmă 2 fii, 3 nepoți și 3 strănepoți. A avut parte de doar 3 ani de școală, dar m-a învățat ce a știut și ea mai bine. M-a învățat să croșetez și să cos la mașină. Am avut parte de rochițe colorate la serbări, croite de ea și am purtat multe pulovere lucrate la mână de ea. Cred că de la ea am moștenit părul des și aspru, rezistent la toate vopselurile, uscătoarele, plăcile de întins și bigudiurile.

This is us. Sau aceștia suntem noi. Precum în serial, și noi suntem oameni simpli, cu roluri normale în societate, cu vieți care vin și se grăbesc să treacă, sperând să bifeze pe drum câteva lucruri: iubire, sănătate, carieră, ce se poate.

Iar în tot tumultul unei înmormântări, cu tot ce presupune ea, m-am bucurat pentru mamaia Chițu că a fost însoțită de oamenii din viața ei, vecini, rude, cunoștințe și că a plecat să se întâlneasca cu tataia, așa cum își dorea ea.