Alexandra Clark (Chițu)

Spuneam de curând într-un discurs în corporație că mie îmi plac mult rețetele. Nu sunt o bucătăreasă grozavă, dar încerc și iar încerc, să le pun pe masă soțului și copilului ceva mâncabil. Scopul discursului era să folosesc rețetele ca pe o metaforă pentru cum avem nevoie de mai multe ingrediente și de pașii corecți ca să iasă ceva bun la sfârșit.

Acum simt să scriu mai…pământește despre acest aspect. Și să recunosc că îmi plac rețetele pentru că îmi și place să mănânc. Aș mânca tot felul de combinații, mă gândesc des la mâncare iar dacă văd o prăjitură în fața ochilor, pur și simplu nu mai judec clar.

Mai mereu am fluctuat în greutate, când mai sus, când mai jos, mai mult în sus în ultimii ani. Iar niște probleme de sănătate de anul trecut pur și simplu au dus la niște kilograme în plus acumulate foarte ușor și care tare greu se dau plecate de pe trupul meu. Și în teorie, Doamne, câte știu! Despre combinații, porții, rețete sănătoase etc etc. Și aplic destul de multe, în principiu. Bifez mesele zilei cam la aceleași ore, nu mâncăm seara târziu, am renunțat la ronțăieli nocturne, nu mai consum sucuri carbogazoase și o sticlă de ulei fie el și de măsline ne ajunge luni întregi pentru că nu folosesc în neștire.

Dar, tot e greu, cu tentațiile adică. La sfârșitul acestei veri am fost martoră la un episod în urma căruia m-am speriat și m-am vizualizat totuși obeză la bătrânețe. Da, sună dur, dar când ai o înălțime și un număr de kilograme, e simplu să fii catalogat drept obez. Și am văzut cât de greu este să te miști dacă atât de multe kilograme stau peste oasele tale.

Așa că am schimbat puțin focusul de la mâncare la sport. Pentru că eu nu sunt iubită cu sportul. Nici măcar prieteni nu prea suntem. Fac de nevoie, în general, că știu că trebuie. Nu am fost niciodată o fire atletică, nu am practicat vreun sport de performanță, am fost mereu average din acest punct de vedere. Nici măcar cu bicicleta nu știu să merg 🙂

Și pentru că sentimentul acesta de frică de la sfârșitul verii era destul de puternic, am început să reiau antrenamentele de acasă. Apoi, într-o zi, am avut noroc să dau peste o postare despre antrenamentele de clasă de la o sală de fitness din apropiere. Și am început să merg acolo de 2-3 ori pe săptămână. Acum sunt în luna a doua de abonament, îmi plac enorm de mult antrenamentele, fetele și femeile care vin la sport, antrenorul este de nota 10+. Cu toate acestea, încă merg pentru că simt că trebuie, pentru că mi-e frică să nu ajung obeză la bătrânețe. Și sunt geloasă pe cine zice că iubește sportul, că așa cum mănâncă așa au nevoie și de sport în viața lor. Și mi-e ciudă pe mine că de ce nu pot și eu să fiu așa, mai sportivă de fel.

Dar, dacă tot sunt adult cât de cât responsabil, pe cale să împlinească 37 de ani, am mai învățat și eu una alta pe drum. Cum ar fi să nu mă mai uit atât în curtea vecinului, ba chiar deloc dacă se poate. Și dacă atât sport pot eu în viața mea, este excelent.

Unu e mai mult decât zero, așa-i?