Alexandra Clark (Chițu)

O dimineață grea de duminică. În timp ce mulți încă stăteau culcușiți la căldurică, eu și băiatul meu ne-am trezit, am mâncat la repezeală puțin lapte cu cereale, ne-am grăbit să ne îmbrăcăm, am plimbat cățelul zece minute, apoi am plecat spre meci de fotbal.

Copilul merge oficial la antrenamente de fotbal de 4-5 săptămâni, și a început să aibă meciuri de weekend încă de prin săptămâna a doua. Până acum, nu a câștigat nici un meci cu echipa lui. Și era ok.

Dar, azi, au pierdut grav. După 8-0 nici nu am mai ținut scorul, cred că a fost cam 11-0 la final. Cu fiu-meu portar. A rezistat eroic până la sfârșit, dar când să plecăm, a început să-i tremure bărbița și cu lacrimi in ochi, a început:

-Eu nu mai vin la nici un meci!

-Sunt cel mai prost portar!

-Noi nu câștigăm niciodată!

E foarte greu pentru mine să gestionez aceasta frustrare. În primul rând, și eu eram supărată. Nu pe el, ci pe situație. Înghețasem de frig la cele 3 grade de afara, ceilalți erau vizibil mai buni, greu tare.

Apoi, primul impuls era sa fac orice ca sa îl fac să zâmbească, sa se simtă puțin mai bine. Am învățat că nu e bine nici să reprim tristețea și nervii din prima, că nu rezolv mare lucru. Așa că l-am lăsat să se descarce, l-am îmbrățișat lung chiar daca abia așteptam să ajungem odată acasă la căldurică și apoi am început să discutăm concret despre ce a mers bine și ce nu la meci.

Am despicat firul în patru, am făcut analiză completă și am stabilit pe ce se va concentra el pe viitor. Apoi, ajunși acasă în sfârșit, ne-am culcușit in canapea, ne-am pus un bol de dulciuri și ne-am relaxat puțin la televizor.

Of, tare-i greu cu competiția! Dar dacă tot îi place acest sport, mergem mai departe. Ștergem lacrimile și nasul și dăm înainte cu tupeu.

La voi cum e cu frustrarea și nervii când pierd la vreun concurs copiii?