Am început de curând un abonament de masaj anticelulitic. De fapt, am avut doar prima ședință până acum. Până acum, cuvântul masaj însemna pentru mine relaxare, conectare cu zen-ul, de-stresare. Ei bine, nu. De joi a prins cu totul alt sens. Durere, aproape lacrimi, iar durere și, în final, durere cumplită. Da, grăsimea doare. Mă așteptam să fie ușor neconfortabil, dar nu mă așteptam să plec îngrozită de gândul că trebuie să mai revin încă 10 ședințe.
Dar cu toată durerea, am stat acolo și am îndurat, și grație faptului că am ales o tipă foarte simpatică pentru acest serviciu. Dar tot drumul spre casă, nu am putut să nu mă întreb: de ce? DE CE? De ce îndur asemenea tortură?! O dată de două ori pe lună las o altă femeie să îmi jupoaie un strat de piele ca să nu arăt ca Yeti, omul munților. Din păcate, nu sunt o fire sportivă, îmi plac activitățile în aer liber, dar când știu că trebuie să fac sport susținut ca să mai dau jos un amărât de kilogram, aș face orice altceva, și parcă din ciudă zac în pat și nu fac nimic și las caloriile să se așeze în voie. De când mă știu am fost o gurmandină, cum mai zice o prietenă, cu alte cuvinte, nu știu mâncare care să nu îmi placă deloc și numai când vorbește cineva de un fel bun de mâncare, înghit în sec și simt poftă nebună de mâncare. Dar mă abțin și încerc să uit ce curcubeu pe cerul gurii făcea o ciocolată sau un ecler sau o felie de tort…da, tocmai am înghițit în sec din nou…
După atâta tortură, normal că m-am obișnuit să sufăr ca să arăt și eu cumva, iar când întâlnesc un bărbat care e amabil, drăguț și care se poartă minunat cu mine, îmi zic că ceva e la nelalocul lui. Și încercând să aflu ce, mă comport ca un monstruleț răutăcios și comentez la orice, ca la sfârșitul zilei să îmi dau seama că totul e la locul lui și că nu trebuie să sufăr ca să fiu fericită.
Știu că sunt pe lumea asta și femei care oricât ar mânca, arată de parcă ar alerga zilnic la maraton. Dar multe nu aleargă, așa au fost ele lăsate pe pământ, slabe. Mai mult, sunt unele care nici nu au nevoie de cosmetică cine știe ce și au pielea fină fără prea mult efort. Am încetat să le mai urăsc, mai ales că am prietene bune din această categorie. Mai degrabă, am început să mă accept, un butoiaș gurmand, dar simpatic. Un butoiaș care nu încetează să spere că va fi și el o rămurică suavă într-o bună zi. Până atunci, mai programez o ședință de tortură…pardon, masaj.
Alexandra Clark (Chițu) 