De cate ori vin acasa, la Calarasi, am parte de o mica incursiune in lumea copilariei in care am crescut. Ma ajuta si decorul: mobila portocalie, ursuletul de plus pe care il am de la 10 ani, Donald Duck si el in varianta de plus, cartile cu care am cescut, toate sunt la locul lor.
Mai mult, aveam eu intr-o cutie de carton multe multe felicitari si carti postale, cumparate de prin diverse tabere si excursii sau daruite mamei, sau primite de ziua mea.
Am petrecut ceva timp cu ele in seara asta. Si inevitabil m-am intrebat: de ce oare am incetat sa mai scriem felicitari? Sigur, e mai usor sa postezi ceva pe ‘wall’pe facebook, dar scrisul de mana a avut si va avea mereu un farmec aparte. In Scotia, inca exista rafturi intregi cu felicitari pentru orice ocazie si orice persoana din viata ta: pentru sef, pentru matusa, pentru iubita, pentru tata etc. Si chiar ma bucur foarte tare cand primesc, de ziua mea, felicitare venita de peste mari si tari, chiar daca e mult mai usor sa dai un mesaj. La fel, de Craciun, cadoul este insotit de felicitare mereu. Cred ca e acea nota personala data cadoului.
Revenind pe meleagurile noastre, trebuie sa recunosc ca am avut dintotdeauna un simt al umorului deosebit. Iata mai jos doua dintre vederile trimise acasa catre parinti, in vreme ce eram in tabara cu scoala. Si uite asa mi-am amintit de vremurile in care nu mancam mai nimic aproape o saptamana, ne spalam cu apa calduta, dar ne distram cat altii intr-un an. Fara alcool, tigari sau alte nebunii, reuseam sa radem pana ne amorteau fetele si exploram cu interes frumusetile tarii noastre. Mi-e un pic dor de vremurile alea fara griji, fara complexe si fara suparari majore. Dar accept si ca traiesc un prezent de-a dreptul palpitant.
In fine, va las cu varianta proprie de amintiri din copilarie. Enjoy!
Alexandra Clark (Chițu) 