O zi plăcută de decembrie. Fără soare, dar cu o temperatură ce te îmbie la plimbare. La universitate, chiar la Cercul Militar, un grup zglobiu de italieni își fac un selfie in față unui aranjament de Crăciun.
Eu trec pe langa ei, cu ochii inundați in lacrimi. Nu sunt lacrimi de fericire, nici de emoție față de veselii turiști. Sunt lacrimi de nervi și frustrare.
Nervi că nu am putut sa ne terminăm prânzul, deoarece lui Ionas chiar nu i-am plăcut în restaurant, căci a urlat până am plecat de acolo. Frustrare că nu reușisem sa ajung la un eveniment cu o zi in urma, pentru că fix in acea zi nu a vrut să doarmă mai deloc peste zi, iar seara nu te mai înțelegeai cu el în nici un fel. Ciudată frustrare și pentru că nu vrea pe altcineva seara la culcare, in afara de mine. Mi-am amintit și că mi-am văzut prietenele o singura data in luna noiembrie. Și din toate aceste cauze, mergeam și oftam și înghițeam lacrimile sărate, ca sa nu creadă lumea pe strada că am luat-o razna de tot. Unde mai pui că mă simțeam și vinovată pentru că simt astfel de frustrări.
Noroc cu soțul și cu vorbele-i înțelepte și noroc că până acasă aveam ceva de mers și astfel că m-am “răcorit” pe drum și ajunși în casă, ne-am resetat și ne-am pus pe o joacă zdravănă.
Nu a fost o zi ușoară, seara ne simțeam epuizați la ora 9:30. Dar simțeam că suntem o echipă, și ca, împreună, putem trece prin mult mai multe încercari. Dimineață, a doua zi, ne-am trezit și eram iar cei mai buni prieteni. Azi, nu știm cum va fi. Vă anunț 🙂
Alexandra Clark (Chițu) 