Mă întreb de multe ori câți bărbați ar ieși astăzi la un război? Câți s-ar ridica de pe scaun și ar spune: mă duc la război pentru Patrie. Hai, nu pentru Patrie, pentru familie….Cine ar ieși?….Și e drept că nici eu n-aș ieși. Și nici pe bărbatul meu nu l-aș trimite, iar dacă aș avea un băiat, l-aș ascunde și l-aș hrăni cu posmagi. Și multe altele aș face pentru copiii mei – totul aș face – numai să-i țin vii.
Citeam o carte, Grădina de sticlă, de Tatiana Țîbuleac, eram pe la pagina 147. Apoi, seara, am ieșit în oraș cu prietenele mele. Am vorbit, am râs, am cântat la unison cu trupa Grimus care ținea concert acolo, am râs și am stat până s-a închis ușa localului. Era o seară de miercuri de care aveam atâta nevoie.
Joi, m-am trezit, am dat drumul la televizor pe știri, și citesc cu ochii mijiți pe banda de știri că Rusia a atacat Ucraina. Prima reacție a fost de negare, ei!, exagerează la televizor. Apoi, după ce am dus copilul la grădiniță și vedeam că teroarea este reală și atât, dar atât de aproape geografic de noi, am simțit cum mă cuprinde panica. Și furia. Mai greu mi-a fost cu furia. Pentru că am izbucnit tot prin casă, tot cu cei iubiți mie.
Am reușit să mă repoziționez cumva, dar după câteva zile, iar nici acum nu pot spune că sunt în echilibru, dar încerc pe cât posibil să văd cum pot să ajut și să rămân și întreagă la cap. Și dacă și înainte aveam frici, acum s-au transformat toate în monștri care așteaptă cea mai mică ușiță a conștienului meu să rămână deschisă și ies la iveală.
Încerc în mod voit în fiecare zi să fac ceva care să mă calmeze. O plimbare, un film, o rețetă de făcut pas cu pas, orice simt că ajută. Sunt foarte aproape de a renunța la Facebook, nu mai suport să văd postări și comentarii impertinente, dacă înainte le treceam cu vederea, acum rămân blocată în cât de rea, prost educată și lipsită de empatie este atât de multă lume.
Dar, de acolo îmi iau și informații folositoare, așa că încerc să văd partea bună a mijloacelor de socializare online. De exemplu, la final de zi, citesc postările scrise de către Marco Badea, care descrie în cel mai obiectiv mod cu putință ce s-a întâmplat în fiecare zi de război.
Sunt atât de multe fundații și locuri unde poți dona bani sau obiecte de imediată folosință pentru refugiați, încât important e doar să alegi să faci ceva.
Mi-a luat multe zile să scriu aceste rânduri, și nu pentru că sufeream de perfecțiunea scrierii, ci pentru că mă gândeam că nu are sens, că nimic trivial nu mai are sens. Ajunsesem în punctul în care mă gândeam să simplificăm casa așa de mult, încât să ținem doar strictul necesar, că poate așa nu o să ne mai simțim foarte afectați dacă trebuie să plecăm de urgență. Dar apoi m-am gândit că or mai fi câteva persoane panicate ca și mine. Și că poate le-ar prinde bine să știe că e în regulă să simți frică. Doar să nu o lași să te controleze de tot.
Oricât de prăpăstios ar părea totul, aleg să rămân calmă, să iau fiecare zi cum vine și să fac tot ce pot eu să fac azi, pentru ca lumea să fie un loc bun.
Acesta e crezul pe care mi-l repet în fiecare zi. Tot pentru copilul meu, pentru care aș face orice.
Alexandra Clark (Chițu) 