În timpul unui prânz mai mult decât plăcut între prietene, una dintre fete, psihiatru fiind, povestea cum o pacientă aflată la vârsta de aur, suferind de un tip de manie, îi spune: Nu înțeleg! Toată viața am vrut să fiu fericită, iar acum când sunt, ăștia vor să mă trateze.
Mi-am pus foarte des în ultima vreme problema fericirii. Și de ce îmi este atât de teamă de ea. Tot credeam că dacă sunt fericită, clar se va întâmpla ceva rău care să mă dea peste cap, așa că evitam să ating bucuria tocmai pentru a evita răul iminent. A trebuit să merg la vreo trei training-uri de Coaching, să fac și câteva sesiuni de coaching în particular, ca să ajung să-mi spun că drobul de sare nu e chiar așa drob și că pot să mă bucur de momentele frumoase fără să mă mai gândesc la ce ar putea fi mai rău. Că trebuie să mă simt eu bine, pentru ca lucrurile să iasă bine. Mi-am dat seama că nu găseam răspuns la întrebarea Ce trebuie să fac pentru a fi fericită tocmai pentru că nu era întrebarea potrivită. Am decis să mă întreb mai simplu, mai direct – Vreau să fiu fericită?
Așa că de ceva vreme sunt fericită. Trăiesc clipa. Mă bucur. Și-mi place. Iar dacă tot o să sufăr de vreo manie la bătrânețe, să fie una frumoasă. Poate o să fac o doromanie și o să împart cadouri frenetic în stânga și-n dreapta, până mi se termină toată pensia. Sau dau în clinomanie și o să vreau să dorm cât mai mult, să zac în pat și să mă bucur de programele de la televizor.
Dar până atunci, mai copilăresc un pic, mă îndrăgostesc de frumos și mă înconjor de oameni minunați. Și poate, cine știe, o să uit chiar și să dezvolt vreo manie.
Alexandra Clark (Chițu) 