Home

Atâtea emoții, energii, stări am trăit în doar câteva ore în seara asta, că nici nu știu de unde să încep. Dar pentru că am fost atentă la orele de română când învățam să scriu compuneri, voi încerca să încep cu începutul.

După atâtea check in-uri, nu mai e o mirare când spun că am început să merg la o sală nouă, care promovează un stil inedit  de antrenamente și care oferă și coaching pe partea de nutriție, dar și motivație. Nici de data asta nu voi povesti despre program în detaliu, căci despre altceva este vorba.

Am ales să mă înscriu, în cadrul sălii de sport, la o seară specială, unde antrenamentul a avut ca scop strângerea de fonduri pentru Asociația Donează Speranță. Această asociație își dorește să înfrumusețeze și să facă mai ușoară viața oamenilor bolnavi de cancer, iar în această seară și-au concentrat eforturile pentru a îmbunătăți alimentația copiilor bolnavi de cancer. Este mai mult decât trist să afli că unii copii din familii mai puțin înstărite sunt aproape abandonați în spital și trăiesc doar din mâncarea oferită acolo. Normal că sistemul lor imunitar nu se va îmbunătăți vreodată și normal că șansele la o viață mai bună sunt din ce în ce mai mici. Total anormal, de fapt. Nu numai acest lucru m-a îndemnat să contribui cu puținul meu la eveniment.

S-a întâmplat ca invitata de onoare în seara aceasta să fie Dana Săvuică, un personaj pe care nu l-am prea urmărit în viața mondenă românească. Și a zis ea ceva în deschidere, ceva  care parcă mi-a fost citit din suflet direct: e o realitate cruntă că statisticile în ceea ce privește numărul bolnavilor de cancer este în continuă creștere. Cu toate astea, pentru mulți dintre noi sunt doar niște numere. Numai când se întâmplă ca unul dintre numere să fie cineva drag, cineva pe care îl cunoști de-o viață, abia atunci începi să conștientizezi de fapt ce înseamnă boala aceasta.

Abia dacă se fac două luni de când l-am pierdut pe bunicul meu drag, tataia Chițu, cum îl știa toată lumea. Nici prea tânăr, nici prea bătrân, cu siguranță prea curând să plece dintre noi. Cancer. Descoperit târziu și netratabil. Așa a fost să fie. De aceea, de nici două luni, cuvântul cancer a căpătat un nou sens pentru mine: o curte unde mi-am petrecut o copilărie minunată mai goală, o cămară cu o mamaie tristă văduvită și speriată că nu va ști să aibă așa bine grijă de gospodărie, părinți împovărați de suferință, pe care nici nu au timp să o manifeste, că e atâta treabă de făcut, un loc nou unde îl vizitez acum pe tataia.

Și tocmai pentru că tataia Chițu a fost un personaj în sine, am decis să fac ceva mai bine în fiecare zi și să mă bucur de viață măcar pe jumătate din cât s-a bucurat el. Ca să înțelegeți, toată viața mi s-a spus ”Îndreaptă-ți spatele, că doar ești nepoata lui Moș Ene” – căci tataia umbla cu spatele drept și burta în față și când mergea pe bicicletă. Sau ”Nu știi să ajungi acolo? Te descurci tu, că doar ești nepoata lui Moș Ene” – de exemplu, chiar când a fost internat în București, la Spitalul Universitar, tataia a vrut atât de mult să se externeze, încât a vorbit cu doctorul, s-a externat și, necunoscând absolut deloc Bucureștiul, a ajuns în stația de autobuz, a luat 66 până la Obor, după care a întrebat din om în om cum se ajunge la Autogară, unde s-a urcat în microbuz și a pornit spre Călărași. Când am primit bursă pentru Suedia în facultate, mă știa tot satul ce nepoată deșteaptă sunt. ”Vă dați seama”, le zicea tataia tuturor, ”trei avioane a schimbat fata noastră să ajungă acolo”. Mare lucru, ce-i drept. Of, aș putea să scriu și o carte despre ce om minunat a fost tataia. Dar pentru că mă mâhnește să folosesc timpul trecut, o să revin la prezent.

Citeam azi pe blogul colegei mele, Cristina Oțel, despre cum ar trebui să avem în permanență o listă cu lucrurile care ne fac fericiți, dar și cu lucruri pentru care suntem recunoscători. Și să încercăm să facem zilnic ceva de pe lista noastră care ne face fericiți. Eu azi chiar am fost fericită. Și este pentru prima dată în viața mea când nu văd sportul ca pe o corvoadă, ci ca pe ceva care mă face să zâmbesc de una singură pe stradă și să țopăi în drum spre casă.

Și sunt recunoscătoare azi că am întâlnit așa antrenori drăguți și oameni care mă inspiră să fiu mai bună  și să fiu mai aproape de țelurile mele. Sunt recunoscătoare universului că mi-a dat voie să fiu nepoata lui Moș Ene, altfel sigur nu aveam așa talent în povestire. Și sunt recunoscătoare că am ajuns cu bine acasă și că eram așteptată cu legume delicioase proaspăt scoase din cuptor și cu salată.

Hope-2-570x379 (1)

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s