Lecția de Zece

Am zis eu că mă bucur enorm că am ieșit din hibernare, dar parcă a doua jumătate a lui aprilie și toată luna mai au fost de fapt 5 zile, mai mult sau mai puțin. Atâtea lucruri am făcut, atâtea locuri frumoase am văzut, că nu știu cum a trecut timpul. Am mers la Brașov, am mers la Praga, am mers la Călărași la grătar, m-am plimbat în Herăstrău, am fost la Sinaia, toate astea cu oamenii minunați din viața mea.

Și așa am ajuns pe scurt la weekend-ul care doar ce s-a scurs, unde m-am întors la Călărași, sau mai mult praf decât oraș, cum îi mai zice tatăl meu, pentru a sărbători 10 (zece) ani de la absolvirea liceului. Și wow! A fost su-per!

A început la școală. Din start, am rămas uimită de cât de micuțe păreau clădirea, holurile, curtea școlii. Pentru mine și pentru încă o mână de oameni, a fost și mai însemnat, întrucât noi am făcut toate clasele I-XII în aceeași clădire. Ușor, ușor, am început să ne strângem. Noi ne-am mai întâlnit între noi, cel puțin o dată pe an, de obicei în vacanța de Crăciun. Dar chiar dacă nu ne-am mai fi întâlnit, am constatat cu bucurie că nu ne-am schimbat prea mult. Ba din contră. Am descoperit foste colege mai pline de energie și de viață decât le-am cunoscut eu în liceu.

Ei, și ne-am reîntâlnit cu dirigu’. Domnul Mitră, la fel de aproape neschimbat ca și noi. Un om înțelept, citit, care patru ani ne-a ghidat cu vorbe de duh, un om care, deși părea ancorat mai mult în lumea cărților dumnealui, era mereu acolo alături de noi, îndrumându-ne și încurajându-ne când dramele adolescentine ne veneau de hac. Un simplu exemplu ar fi când, pe nedrept consider și acum, am luat un 3 la biologie în clasa a 9-a. Ce-am mai plâns. Ce-am mai suferit. Dar domnul diriginte mi-a zis că e doar o notă și că e timp să fie crescută media și să mă liniștesc. Și așa a fost.

Apoi s-a strigat catalogul. Ironic, dar cel cu cele mai multe absențe, a fost în întârziere. La fel de ironic, proful de mate și-a făcut apariția în mijlocul reuniunii. Noi l-am zărit de la geam, exact cum făceam la liceu, când îl pândeam, doar doar n-o veni la oră să ne dea vreo lucrare de control. La fel, când s-a ridicat să vorbească, a avut exact aceleași ticuri ca acum zece ani. Ne-a mai zis, printre altele, că cei ce nu înțeleg cât de simplă e matematica, nu înțeleg cât de complicată e viața. Și chiar mi se pare adevărat. Eu, în clasa a XI-a, nu am mai înțeles matematica. M-am pierdut între graficele de funcții, motiv pentru care m-am decis să studiez un profil uman în facultate. Și pe bune că viața nu mi se pare complicată. Mi se pare un șir de evenimente care te modelează în omul care ajungi să fii și că poți fi fericit și atât. Deci încă o dată mi-am confirmat că domnul Stoianovici știe ce vorbește. M-a emoționat cum a spus că am fost o clasă foarte bună și că în patru ani, ne-a învățat cam tot ce a știut. Și că e mândru că am luat învățăturile mai departe în viață.

Desigur, fiecare ne-am prezentat, să vedem care ce a făcut în ultimii zece ani. Evident, de la o clasă de real, jumătate lucrează în IT. Am zis că și eu lucrez într-o mare firmă de IT, dar am dificultăți când trebuie să-mi instalez imprimanta. Pe la litera D, a zis o colegă, Diana, ceva minunat. A zis că muncește mult, e greu să faci un rezidențiat în oftalmologie în Germania, e obositor, însă să știm despre ea că e foarte fericită. Și a zis-o cu atâta entuziasm, încât mi s-a făcut pielea de găină. Cât de des auzi un om spunând cu sinceritate Sunt fericit!?. Parcă lumii îi este și teamă să spună asta cu voce tare, că pare un gest egoist și, din păcate, un lucru greu de crezut.

M-am bucurat când un coleg mi-a zis la sfârșit că eu am părut cea mai îndrăgostită din prezentarea mea. Deși, pe plan personal, am zis doar că sunt concubină, că iubitul meu este scoțian, că învățăm limba română și că e drăguț…și el și faptul că învățăm limba română împreună.

A apărut și profa de chimie, chiar nu ne așteptam, mai ales că s-a mutat de ani buni în București. Doamna Stănculescu ne-a spus doar că am fost ultima clasă bună, cu foarte mulți copii buni la un loc. Și că îi e dor să vadă o competiție sănătoasă între copiii din ziua de azi.

Evenimentul de la școală a avut drept concluzie faptul că suntem o gașcă de oameni cu o poftă de viață extraordinară și că am legat prietenii trainice în liceu. După nici două ore petrecute cu prietena mea din copilărie, Ruxi, cu care nu mai apuc să mă întâlnesc așa des cum aș vrea, ziceam același cuvânt în același timp pe bandă rulantă, exact ca atunci când eram mici. Parcă timpul nu se scursese deloc între noi, parcă eram din nou în camera ei, gândindu-ne cum am putea să mergem și noi la disco fără să fim prinse de părinți.

Pofta de viață s-a dovedit și ea din plin, la restaurant, unde am ajuns să cântăm și să dansăm și să râdem din plin. Eu am cedat pe la 1 noaptea, adică după 12 ore de la momentul întâlnirii. Nici nu știu până la cât s-a stat, știu că o parte au plecat și spre mare de dimineață, să prindă și câteva ultraviolete.

Am avut un motto în excursia la Praga: mă felicit pentru alegerea mea! Deși mi se pare că am făcut alegerile importante fără să gândesc prea mult, mă felicit pentru prieteniile pe care le-am păstrat, pentru că aceștia sunt oamenii cu care voi avea tot timpul ceva frumos în comun. Mă felicit pentru că am avut creier suficient să fiu într-o clasă bună la liceu și să am așa profesori buni. Dar o felicit și pe Ileana Simion, colega noastră care s-a ocupat de organizarea acestui eveniment, pentru că fiecare detaliu din această zi minunată a fost planificat cu grijă de către ea.

Îmi place să cred că învăț ceva din fiecare eveniment din viața mea. Ei bine, închei duminica asta spunând fără teamă, cu voce tare, că aici și acum sunt fericită. Și asta să îmi fie învățătură!