M-am hotărât să îmi antrenez mușchiul vorbirii. Având noroc de prieteni buni în viața mea, am ajuns într-o seară la Speakers Club, să o urmăresc vorbind pe prietena mea, Nicoleta. Wowie wow – și ce experiență! Desigur, la Nico mă așteptam să țină un discurs frumos și bine structurat. Dar am întâlnit oameni noi, oameni diverși care împărtășeau dorința de a vorbi în public.
Astfel se face că aseară am nimerit și la Gală, căci Speakers Club doar ce a împlinit un anișor. Am asistat la 11 discursuri superbe și asta pentru că am ratat primul speech, altfel ar fi fost 12. Am aflat acolo că există oameni care își propun ca obiectiv să escaladeze cele mai înalte vârfuri de pe cele 7 continente. Auzind asta, obiectvul meu de economii pe următoarele 3 luni mi s-a părut o nimica toată, așa că voi face tot ce îmi stă în putință să îl ating.
Am mai aflat că, uneori, e bine să te oprești un pic din fuga spre obiectivul tău, și să vezi dacă mai ești în echilibru. Alfetl, riști să pierzi oameni dragi de lângă tine. Că degeaba ai putere, dacă nu ai control asupra ei.
E mare lucru să îți spună o campioană mondială la kick-boxing că pe trofee se pune praful. Și că important e ce vine după o medalie. Și că trebuie să devii un pic în fiecare zi ca să ajungi eroul propriei tale vieți.
Mi-a părut bine să aud că cineva recunoaște că și-a setat ca obiectiv să iasă în evidență, să fie unic cu ceva. Și pentru asta, să învețe să vorbească pentru a doua oară….cu gura închisă. Și că, odată setat obiectivul, citea cărți cu voce tare, dar cu gura închisă, chiar și în diminețile alea în care nu avea nici un chef să facă ceva. Și uite așa, s-a născut primul ventriloc din România și a luat naștere nea Alecu, un moșuleț simpatic, care nu e nimic fără voința și determinarea artistului.
Am răsuflat ușurată când am auzit că mai e lume care crede cu tărie în tenacitate, autenticitate și gramatică. Pentru că nimic nu strică mai rău un mesaj important decât o gramatică defectă.
Cel mai tare m-a impresionat povestea lui George Baltă. Îi scriu și numele, pentru că oricine are probleme în a se menține motivat în atingerea obiectivelor sale, ar putea să îl caute pe Google și să se mai gândească un pic. Acest fost rugbyst de performanță a avut parte de un ghinion de neșansă cum rar întâlnești, și de la vise mărețe de deveni cineva de renume, a ajuns în situația în care trebuie să fie recunoscător că poate ridica o mână. În timpul unui antrenament, a avut un accident groaznic și s-a trezit pe un pat de spital, paralizat de la gât în jos. A trecut prin toate stările suferinței, de la 3 zile de plâns, la gânduri de suicid, la nu mai vreau nimic de la viață, până la ore întregi de recuperare, recunoștință la fiecare progres și față de cei dragi care i-au rămas alături. Povestea lui George m-a impresionat enorm, mai ales că de la starea de nu mai am ce să fac cu mine, a ajuns ambasador la Wings for Life, și a alergat el însuși 18 km anul acesta, transformând efectiv frica de necunoscut în curiozitate. Și cum zicea că fiecare Hai, George! Hai că se poate! l-au ajutat să meargă mai departe, îi transmit și eu un George, ești super tare! Ești un model pentru mine! în direct de aici, de pe micul meu blog.
Mesajul care mi s-a întipărit în minte și în inimă, în cele din urmă, este acela că e musai să avem un echilibru între pasiune și recunoștință. Ai un dar, îl explorezi, te dedici unei cauze, dar nu uita ca, din când în când, să reduci un pic viteza și să mulțumești: divinității, universului, familiei, prietenilor, cui crezi tu că e bine să transmiți că ești recunoscător.
Ei bine, închei acest mesaj, mulțumind prietenei mele, Nicoleta, care prin curiozitatea ei de a-și explora abilități m-a adus și pe mine în această comunitate, și îi mulțumesc lui tataia Chițu, căci sigur de la el am moștenit darul vorbirii și al scrierii frumoase. Sper că, de undeva de acolo de sus, e bucuros că are așa o nepoată.
Alexandra Clark (Chițu) 