Amintiri din copilărie

În ultimele două luni, am fost rugată să mă prezint și să vorbesc despre mine de cel puțin 4 ori. Am aplicat la o poziție internă la serviciu, apoi am dorit să intru într-o organizație de la muncă, după care am început un nou curs de suedeză și am participat la un workshop de Public Speaking.

Așadar, am tot fost provocată să mă privesc din mai mult unghiuri și să spun ce e mai relevant despre mine. Am găsit aceste ocazii extrem de utile, căci nu-mi mai pusesem de ceva vreme întrebarea Cine sunt eu?, ca să văd cu ce răspuns vin.

Pot spune că am fost mulțumită de răspunsurile mele și am ajuns la concluzia că mă felicit pentru alegerile mele de până acum. Însă ce m-a distrat enorm în seara asta mai ales, este faptul că am găsit jurnalul meu de când aveam 11 ani. Ingrată vârstă, încă mai cred asta. Nu mai eram nici fetiță, nu eram nici domnișoară, corpul meu nu știa ce se întâmpla cu el….dar în toată această nebuloasă, eu țineam un jurnal.

Așadar, iată aici fragmentele cele mai importante din anii 1997 – 1998. Jurnalul meu începea așa:

Cine sunt eu? Bună, mă numesc Alexandra Chițu, am 11 ani, sunt în clasa a V-a și în zodia scorpionului. Îmi place mult să visez cu ochii deschiși. Nimeni nu m-a întrebat până acum la ce visez, pentru că nu m-a văzut nimeni visând sau, dacă m-a văzut, nu m-a întrebat. Pasiunile mele sunt nelimitate: voleiul, cititul, scrisul, cântatul, dansul, tenisul….etc. Dacă cineva va citi acest jurnal, va descoperi, rând pe rând, câte una din multele mele pasiuni (până aici mă felicit în special pentru ortografia foarte bună, virgula e la locul ei).

Tânjesc după o peșteră mai puțin escaladată (eram fan declarat Cireșarii pe vremea aia), unde o să descopăr lucruri noi. Dar nu singură.

Pe 28 decembrie 1997, ziceam cam așa: Poate că te-ai întrebat vreodată de ce nu îți spun toate secretele mele. Nu cumva să crezi că nu am încredere în tine. Dar eu sunt sigură că această pagină va fi citită de mami când te va găsi. De când ți s-a stricat lăcățelul, ai devenit accesibil tuturor, ceea ce nu prea mă încântă. (deci, mami, l-ai găsit? Ai citit? Știai tot?)

Îmi amintesc că îmi plăcea să colecționez citate și fragmente de articole. Unul dintre citatele păstrate în jurnal îi aparținea lui Mircea Sântimbreanu, care a venit la un atelier cultural la Călărași și ne-a spus că un om fără voință rămâne un obiect. Îmi place că mă mențineam motivată de mică.

3 ianuarie 1998: Știai care sunt cântăreții mei favoriți? Nu cred. Așa că o să-ți spun acum. Dintre formații: Back Street Boys, Spice Girls, Boyzone, Aqua, Școala Vedetelor, Nana. Dintre cântăreții singuri: Mălina, Mădălina Manole, Monica Anghel, Michael Jackson, Anca Țurcașiu și mulți alții.

Pe 4 ianuarie 1998, cred că mi se manifesta claustrofobia, dar nu știam ce e: Știi cât de greu e să fii singur acasă?! Închisă între 4 pereți, fără nici o activitate. Îți spun eu, e groaznic. Poate că tu poți comunica cu celelalte cărți când rămâi singur. Eu nu pot comunica decât cu tine. Acum te las. Am ceva de făcut. Bye!

24 octombrie 1997: Azi a fost una din zilele care aș vrea să se repete: am început cursurile la 8:30, am făcut 3 ore, istorie, matematică și sport, dar bomba zilei a fost că mi-am cumpărat album Sailor Moon (I). Asta m-a bucurat enorm, mai ales pentru că l-am luat pe banii mei. Dar cred că mă va certa mami căci am cheltuit cam mulți bani din 13000. Dar treaba este că de mult nu am mai avut banii mei pentru a-i cheltui. Câți mi-au mai rămas? 2500. Știu, știu că sunt puțini, dar nu m-am putut abține. Albumul cu Sailor Moon e nemaipomenit! Abia aștept să i-l arăt Ioanei. Păcat că nu ai și tu ochi să îl vezi.

Mie îmi place foarte mult engleza. În primul rând, vreau să-ți spun că visul meu este ca într-o zi să ajung la Hollywood sau New York și împreună cu Maddona să cânt: Don’t cry for me, Argentina (am știut dintotdeauna că am o imaginație bogată, dar pagina asta m-a dat pe spate chiar și pe mine, care mă cunosc).

De multe ori mă gândesc ce-o să fac eu când voi fi mare. Când eram mică, la cămin, spuneam că vreau să mă fac frizeriță. Mai târziu, doctoriță. Acum, arheolog. De fapt, acum, mă gândesc la mai multe meserii: învățătoare, cântăreață, fotomodel…(deh, ce știam eu de corporatiste pe atunci). Nimeni nu știe asta, dragă jurnalule, în afară de tine. Apropo, tu știi povestea lui Sailor Moon? Cred că nu, așa că am să ți-o spun eu, ok? Cred că dacă ai avea voce, ai spune DA, așa că o să ți-o spun (urmează desigur, povestea palpitantă a lui Sailor Moon, pe care sunt gata să o dezvălui la cerere).

E 23 octombrie 1997: E seară, iar eu trebuie să îmi fac ghiozdanul pentru mâine. Am uitat să îți spun că scriu o carte (OMG, nu mai țin minte nimic, din păcate, dacă scriam ceva, s-a pierdut cu vremea).

Of, sunt multe de zis din jurnalul meu. O să închei, totuși, cu un paragraf care mă amuză și mă face să mă iubesc și mai mult pentru cine sunt. Zice așa:

…În timp ce stau și îți scriu toate astea, mii de alte lucruri îmi trec prin gând. Ce n-aș da acum să mă aflu în Disneyland, sau în L.A, New York, Hollywood! Ce n-aș da să fiu sora lui Nick Carter sau fiica Maddonei. Ce n-aș da să trăiesc aceleași aventuri ca Cireșarii sau ca cei din cartea Continentul misterelor. Ce n-aș da pentru toate astea?….Sunt un copil căruia i s-au îndeplinit prea multe dorințe. Probabil că cei săraci au renunțat demult la aceste gânduri către mai bine.

Aș vrea să am propria-mi viață, să fiu liberă, să simt că trăiesc, să am o căsuță mică, numai a mea și o slujbă cu un salariu potrivit pentru a putea supraviețui. Toate astea se vor împlini sau nu. Nu se știe sigur. Totuși, nimic nu-i mai frumos decât să ai o familie mică, dar prietenoasă. Sunt mulțumită cu viața pe care o am, dar acum trebuie să te las. Pa!

Ei bine, dragă Alexandra de la 11 ani, sunt mândră când mă uit la tine! Când văd ce frumos ai reușit să te definești așa mică și netrecută prin viață fiind, crește inima în mine. Și cred că și tu, de undeva de departe, te uiți zâmbind și îți place cum ai crescut. Te pup cu drag.