Home

Am întrebat ieri un grup de aproape 40 de persoane câţi oameni cred ei că sunt diagnosticaţi cu cancer în România în fiecare an. Câteva voci au zis 1000, unii au îndrăznit să spună 2500, cineva a spus pur şi simplu că prea mulţi. Adevărul este că sunt în jur de 70 000 de cazuri pe an. 70 000…ar putea forma un oraş de mărimea luxosului Cannes.

Totodată, am mai citit că, în medie, un medic specialist oncolog consultă pe lună peste 40 de paciente cu cancer de sân, peste 20 pacienţi cu cancer de plămâni, peste 20 pacienţi cu cancer de prostată, 7 pacienţi cu cancer renal, 7 cu cancer gastric şi 7 cu cancer al vezicii urinare.

Pentru unii poate sunt doar nişte numere. Şi recunosc că şi pentru mine erau cam la fel până anul acesta. Vedeam peste tot campanii pentru prevenirea cancerului, poate am mai şi contribuit cu câte puţin în vreuna. Dar niciodată nu am dat cu adevărat atenţie acestei boli care nu face altceva decât să te nimicească.

Anul acesta s-a întâmplat ca unul dintre cei mai sus menţionaţi să fie chiar bunicul meu, tataia Chiţu – cum îi spuneam noi, nepoţii, şi moş Ene pentru vecini. Abia anul acesta am văzut cum o boală poate transforma total fizic pe cineva. Psihic, tataia nu s-a schimbat nici până în ultima clipă, dar asta din varii motive. Unul dintre ele cred cu tărie că a fost acela că părinţii mei au făcut absolut tot ce le-a stat în putinţă să îi asigure tratament şi îngrijire medicală şi mai ales suport moral că e posibil să îşi revină şi să fie bine.

Acum, cred că ştim cu toţii că un medicament minune încă nu s-a inventat pentru a vindeca această afecţiune. În schimb, sunt analize care ne ajută să depistăm din timp dacă ceva nu e în regulă. Asta dacă şi trecem pe la doctor. Şi cred că, până se descoperă tratamentul-minune, putem încuraja orice fel de persoană sau organizaţie care încearcă să aducă puţină lumină în viaţa oamenilor bolnavi.

Şi Hospice România este una dintre acele organizaţii care aduc un strop de linişte sufletească, ba mai mult, chiar îngrijire pentru cei neajutoraţi.

Nu o sa mai spun încă o dată că e prima dată când mă înscriu la o cursa aşa lungă, cine mă cunoaşte ştie deja că eu şi alergatul nu suntem cei mai buni prieteni. Însă, cum îmi place să mă azvârl singură din zona mea de confort, am zis să o fac şi pe asta.

Şi vă rog să donaţi 5 minute din timpul vostru şi măcar 10 lei din contul vostru şi să donaţi aici.

Mulţumesc.

tataia

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

w

Connecting to %s