În weekend-ul acesta am cunoscut-o pe Heidi, fetița munților. Dacă ați uitat povestea, este despre fetița rămasă orfană, care este crescută de bunic undeva pe munți, petrecându-și zilele în aer liber și curat și bând lapte direct de la mioare.
În zilele noastre, Heidi răspunde la numele de Maria. Are un frate mai mare, și împreună cu părinții ei, locuiește într-o pensiune magică din Poiana Mărului. Și lapte nu am văzut-o bând, însă la 2 ani jumate, stă de vorbă cu tine despre ce vrei tu, atâta timp cât dai curs ordinelor ei drăgălașe de a o lua în brațe. Se joacă în nisip, aleargă pe pajiște și are pajiște cât cuprinde cu ochișorii ei, se dă în leagăn, îl aleargă pe cățel, și, dacă i se face foame, merge direct la frigider și alege ce are ea poftă. La un moment dat, a luat un mititel într-o mână și un bol de muștar în alta și mânca voioasă, alergând printre noi.
De părinții ei nu mai zic. Așa oameni ospitalieri și binevoitori, rareori întâlnești. Cred că e o bună creștere specială de care au parte oamenii de munte, un bun simț pe care noi, ceilalți îl avem poate, dar în altă formă. Sâmbătă seara, am avut parte și de un foc de tabără, ne-am adunat în jurul lui și ne-am încăzit, în timp ce acele de brad străluceau aprinse în întuneric. A doua de zi de dimineață, gazda a spălat toate mașinile cu furtunul, căci se depusese puțină negreală pe ele. Că așa a simțit omul.
În inima Carpaților este o destinație de vis. Casele din Poiana Mărului sunt răsfirate, mergi și 100 de metri de la o casă la alta, iar peisajul te lasă fără cuvinte. Vorba unui prieten: Păcat că mai e semnal la telefon…
Alexandra Clark (Chițu) 