Nu e lucru ușor să revii la Biserică, după vreun an în care nu prea i-ai mai pășit pragul. Îmi făceam o grămadă de griji că mi se va ține o predică despre cum am putut să lase atâta timp și cum de m-am îndepărtat de cele sfinte.
Ca orice creștină care urmărește să se căsătorească, am decis cu Neil să căutăm biserică pentru cununie. Eu ortodoxă, el protestant, am zis că mai bine să ne interesăm din timp. În primul lăcaș în care am intrat, am avut supriza să întâlnim un preot tinerel, care de îndată ce a văzut tricoul lui Neil, a întrebat: All Blacks? Rugby fan? (All Blacks este echipa Noii Zeilande). Am zis că o fi de bine. M-am bucurat să avem o discuție prietenoasă, cu un preot orientat către a ne liniști și a ne oferi soluții, astfel încât ziua nunții noastre să decurgă așa cum ne închipuim.
Desigur, tot trebuie să ne facem un dosar, care să fie aprobat de Arhiepiscopie, dar am trecut peste șocul birocratic de dragul momentului în sine. Și a trebuit să ne întâlnim și cu preotul mai bătrân, duhovnicul cum ar veni. Alt moment amuzant. Când i l-am prezentat pe Neil și i-am zis că este din Scoția, i-a strâns mâna ferm și i-a spus: I have a son living in Glasgow and another one in Aberdeen.
Am spus-o chiar acum câteva săptămâni într-o întâlnire: Cred cu tărie în Dumnezeu, și cred în semne și cred că nimic nu e întâmplător. Care erau șansele ca undeva în Scoția, o mamă să își sune fiul stabilit, cel puțin deocamdată, în România, iar ca fiul scoțian să întâlnească un tată român cu doi fii în Scoția? Poate că mici. Așa cum mici erau șansele ca o cursantă minunată să ne vorbească tocmai despre miracolul întâlnirilor la training-ul de Presentation Skills chiar cu câteva zile în urmă.
De multe ori mi se pare că zilele noastre trec așa, prea grăbite, prea zorite, alergate parcă de la urmă. Și parcă pierdem esența. Unde mergem de fapt, ce vrem noi de la viața noastră? Dar iată că mai ai parte de o experiență revelatoare, fie că se întâmplă la muncă, atunci când un cursant prinde curaj și vorbește în public despre o temă care chiar te frământa, fie în timpul liber, când planurile încep să prindă contur. Și atunci, te liniștești, știi că ești pe drumul cel bun, că tu ți-ai jucat bine cartea și că vei ajunge acolo. Și până să ajungi, te bucuri al naibii de tare de călătorie.
Alexandra Clark (Chițu) 