Ultimele zile am fost ca intr-o agonie continua. A fost o perioada in care m-am ingrijorat foarte mult si am dormit foarte putin.
Planul original parea foarte bine pus la punct. Urma sa plecam din Scotia pe 28 decembrie, la 16:30, sa avem escala la Amsterdam, sa ajungem in Bucuresti la 00:30, sa trecem pe acasa putin, iar pe 29, dimineata, sa plecam cu prietenii nostri spre Maramures.
Primul hop a fost un mesaj de la KLM, spunandu-ne ca zborul spre Amsterdam este anulat pana la ora 18:00. Am zis ok, tot e timp sa prindem escala. Ajunsi la aeroport in Glasgow, dupa vreo ora jumate de stat la coada fara sa ne anunte nimeni nimic, aflam in cele din urma ca nu e nici o sansa sa mai plecam spre Amsterdam, din cauza conditiilor de vreme de acolo. Asadar, nu mai aveam sanse deloc sa plecam la 05:00 spre Maramures.
Dupa negocieri, lacrimi si frustrare, am reusit sa obtinem un zbor prin British Airways, cu care urma sa zburam a doua zi la 06:45 din Glasgow spre Londra, apoi Londra – Bucuresti, apoi cu Tarom, Bucuresti-Cluj, ca sa ne putem intalni prietenii mai aproape de destinatie. Am mers la culcare cu gandul ca va fi bine in cele din urma.
Ei bine, surprizaaa! Zborul din Glasgow a plecat cu ceva intarziere, iar cei din Londra nu au mai asteptat, au plecat fara noi.
Recunosc ca in momentul ala, m-am panicat. Deja nu mai stiam cand aveam sanse sa ajungem in Bucuresti, daramite in Cluj. Astfel ca am ajuns iarasi la un birou, unde urma sa fim re-rutati. Astfel, am aflat ca mai aveam de stat in Heathrow inca 5 ore, si ca urma sa ajungem in Cluj si mai tarziu. Ma simteam oribil. Cu bagaje de mana destul de grele, a trebuit sa schimbam si terminalul. Aeroportul din Londra e ca un oras. Noroc cu toate indicatoarele, nu prea aveam cum sa ne pierdem. Doar ca era mult de mers. Singurul lucru frumos din acea dimineata, faptul ca am vazut in permiera Palatul Buckingham din avion, intr-o zi extrem de insorita pentru Londra, chiar si acest lucru era pierdut in urma dupa vestile urate.
Deja ne faceam griji foarte mari ca nu vom prinde nici conexiunea din Bucuresti spre Cluj, la ce noroc avusesem pana atunci. Ne-am mai calmat un pic la un pahar de vin, respectiv de bere pentru Neil, date pe gat la nici 11:30. Situatia o cerea.
Am ajuns sa decolam din Londra, tot cu cateva minute intarziere, lasandu-ne foarte putin timp pentru Otopeni. Dar ne-am gandit ca Otopeni e un aeroport mic si ca ae trebui sa ne descurcam. Ei bine, in Otopeni, ca sa faci un transfer, trebuie sa iesi practic pe la Sosiri, sa mai treci o data de Security si abia apoi sa mergi spre aripa cu zboruri interne. Noi cumparasem si o sticla de gin Hendrick’s de un litru din Londra, stai si explica-le celor de acolo toata situatia, spunandu-le ca mai ai putin si pierzi conexiunea, alearga ca disperatii apoi pana la zboruri interne, ca sa afli cu stupoare ca …
Intelesem gresit in agitatia si nervii nostri informatia din Londra. Nici nu ne uitasem be biletele de imbarcare, sa vedem ca de fapt zborul spre Cluj avea sa plece abia peste o ora. Alergasem degeaba ca nebunii, acolo chiar aveam timp suficient. Deja eram intr-un stadiu de oboseala, incat ne uitam unula altul, eu si Neil, si radeam de toata situatia creata.
Initial, am crezut ca am suparat tare universul, sa ne joace noua asa o festa. Deja ne vedeam petrecand noaptea in Cluj, si pornind a doua zi spre Baia Mare cu un autocar, ca sa putem ajunge si noi la destinatie, caci prietnilor nostrie spusesem ca nu mai are sens sa ne astepte in Cluj, doar plecasera din Bucuresti la 5 dimineata. Cu toate astea, mi-am dat seama ca ceva bine am facut pe lumea asta, cu oameni asa buni si saritori in jurul nostru. In primul rand, fratele meu, Gabi, a trecut pe la noi acasa cu o seara inainte ca prietenii nostri sa plece, a adunat ce lucruri l-am rugat sa ia, le-a impachetat frumos si le-a dus catre Roxana si Mihai, cei cu care urma sa plecam. Lucrul asta a prins cu atat mai bine, caci, la Cluj, ne-am trezit fara bagaj de cala. Cand ne-am gandit ca o sa ramanem in Cluj, Neil a anuntat un prieten, pe Vasi, care s-a si apucat sa ne caute cazari aproape de autogara si la preturi decente.
Cireasa de pe tort a fost cand Roxana si Mihai s-au decis sa plece de la cazare si sa vina sa ne astepte in Cluj, desi drumul e de 3 ore cu masina. Au zis ca mai bine sa rezolvam odata cu toata calatoria noastra si sa incepem o noua zi, toti relaxati si odihniti. Imi venea sa plang de bucurie ca avem asa oameni minunati in jurul nostru.
Cand am ajuns, in ce din urma, la cazare, cei care mai erau treji, ne asteptau cu mancare si am ciocnit un paharel de horinca, desi nu mai dormisem de 22 de ore.
Universul a vrut sa terminam 2016 cu putin spirit de aventura, ceva adrenalina, si multa orientare catre rezolvarea problemelor. Inteleg si apreciez acest lucru acum, cand deja sunt odihnita bine si relaxata complet. Si pentru ca bate la usa un an nou, care sigur va avea prococarile lui, simt nevoia sa va fac o urare, voua celor care ajungeti le blog-ul acesta si care cititi jurnalul meu:
Fie ca in noul an, sa va apreciati mai mult prietenii. Sa va bucurati de oamenii care sunt in viata voastra si sa fiti recunoscatori ca sunteti sanatosi si ca aveti alaturi persoanele potrivite. Si sa ne auzim cu bine in 2017! Hai noroc!
V-am pupat!
Alexandra Clark (Chițu) 