De dimineaţă, am urmărit frânturi dintr-o emisiune în care erau prezentate două cazuri de dependenţă de cumpărături. Două femei, una care încerca să demonstreze pe cât posibil părinţilor că se poate descurca pe cont propriu, dar nu făcea decât să se afunde în datorii, cealaltă, obsedată să demonstreze surorii ei că şi ea poate să aibă lucruri frumoase şi de firmă (neapărat de firmă), implicit că şi ea poate să fie ‘fata populară’ din curtea şcolii, deşi avea 28 de ani.
Acum, desigur, emisiune americană, poate că lucrurile erau prezentate mai dramatic decât erau în realitate, poate cazurile erau duse la extrem, cert e că sâmbure de adevăr sigur există. Comportamentele compulsiv-obsesive sunt o realitate şi sunt deghizate în mii de feluri. Poate unora nu li se pare aşa grav ataşamentul bolnav de lucruri materiale, lucruri de care nici nu se bucură cu adevarăt, şi unii poate consideră că sunt oameni cu probleme mai mari, că sigur fetele astea şi-au făcut-o cu mâna lor, deci să sufere acum. Şi poate că au dramul lor de dreptate să creadă asta. Una dintre fete avea obsesie pentru ochelari de soare. Dusă într-un magazin de specialitate, nu putea face diferenţa între o pereche ‘fake’, faţă de o pereche de designer originală. Cealaltă, şi-a cumpărat propria rochie de două ori, neştiind ca o are deja in şifonier şi declarând că îi place foarte mult, tocmai pentru că nu a mai văzut ceva asemănător.
Pe de altă parte, cred că problemele astea sunt reale şi sunt întâlnite foooarte des şi în ograda noastră românească. Sigur ai folosit sau auzit expresii de genul ‘N-are ce pune pe masă, dar nu-i lipseşte pachetul de ţigări’. Sau ‘Stă cu chirie, dar şi-a făcut credit să îşi ia ultimul răcnet de telefon’. Si sigur sunt mulţi care au sau au avut cel puţin un card de credit. Inclusiv eu. L-am deschis în tinereţea mea, cu gândul inocent că voi cumpăra un cadou frumos pentru cineva drag pe vremea aia, şi că după nu aveam să îl mai folosesc. Dadaa! Vedeam ceva frumos si nu puteam sa rezist tentaţiei. Sandale Musette, sacouri Zara, camasi Mango, posete, geci, pantofi, dar ce nu cumparam. Părea simplu: cumpăr acum, plătesc mai târziu. Doar că nu era chiar aşa. Când aveam un salariu de 2200 lei, sa plătesc chiria 600 lei, rata cardului ajungea si la 450 lei, apoi utilitati, apoi alte cheltuieli, ramaneam cu destul de putin. Si nu mai aveam decat sa mai ‘rabd de foame’ până la următorul salariu.
Nu asta este calea către fericire clar. Deşi aveam un sentiment anume de fericire când primeam complimente pentru lucrurile mele frumoase, nu aveam parte de experienţe deosebite. Nu călătoream mai deloc, pentru că eram mult prea concentrată să supravieţuiesc de la o luna la alta. Nu reuşeam să creez amintiri frumoase.
Ei bine, cu timpul, m-am lecuit, şi asta fără să apelez la specialişti. M-am mai maturizat şi eu, am mai cunoscut alţi oameni care m-au făcut să privesc viaţa altfel, am învăţat să apreciez altfel banii câştigaţi. Şi mă gândesc poate ce bine ar fi fost să am parte de ceva educaţie financiară mai de timpuriu. Dar vorba aia, mai bine mai târziu decât niciodată.
Aşa am ajuns să citesc inclusiv acest articol, care le este destinat părinţilor de copii mici. Recomand articolul tuturor, părinţi şi nepărinţi, pentru că sunt nişte sfaturi foarte utile acolo. Cum ar fi că trebuie să învăţăm valoarea banilor cât mai devreme, să facem diferenţa între 10 lei şi 100 lei. Sau că, uneori, trebuie să aştepţi până să poţi cumpăra ceva, cu alte cuvinte trebuie să economiseşti. Şi, foarte important, că din puţinul tău, poţi oricând să împarţi cu alţii, mai puţin norocoşi.
Pentru mine, urmează un an în care cheltuieli măricele vor fi oricum. Dar mă ajută faptul că le-am luat la cunoştinţă şi că am buget planificat pentru fiecare dintre ele. E mare lucru să mergi la culcare fără să numeri bani în minte şi să te gândeşti cum o vei scoate la capăt. Are şi cumpătarea avantajele ei 🙂
Poate o să vrei să reciteşti şi:
Alexandra Clark (Chițu) 