Joi seara, am comis obrăznicia de a ieși în oraș. Motivul pentru care scriu aceste rânduri aproape 3 zile mai târziu, e că tot cam atât mi-a luat să mă refac, după ce m-am culcat la aproape 3 ore mai târziu decât mă culc de obicei.
Dar nu regret nimic. Am mers în club Control, la un concert live Grimus. De fapt, primul concert live la care am mers pe anul ăsta. Nu vreau să pun la socoteală muzica tradițională maramureșeană, cântată de zor în noaptea de Revelion. Mi-am dat seama cât de dor mi-a fost de muzica bună, de lumea frumoasă, de prieteni, de dans și de acest tip de relaxare neuronală.
Grimus, pentru cine nu știe, este o trupă de rock alternativ, înființată în Cluj Napoca, prin 2005. Eu i-am ascultat live prima dată abia acum 3 ani, iar de atunci încerc să ajung la fiecare concert al lor, cel puțin în București. Vocea solistului, Bogdan, este atât de perfectă, încât numai când începe să cânte, parcă intri într-un alt univers. Îl ajută și clapele, și basul și chitara. Multe dintre piesele lor sunt în engleză, iar felul lor de a cânta este extraordinar, până și Neil cel scoțian a zis că dacă nu ar ști că sunt români, ar spune că sunt de la mama lui, deoarece au un accent deosebit de frumos în cântare. Au și piese de dragoste, au și piese cu mesaj social, au tot ce trebuie să te ridice în picioare, să dansezi și să le fredonezi versurile.
Între două cântece, Bogdan, solistul, ne transmite cât de faină îi lumia la București și cât de bine le pare să ne cânte. Ce îmi place la Control e că nu încape foarte multă lume și că au o sonorizare brici. Așa că am fost foarte fericită că așa o trupă extraordinară aproape că ne-a ținut un concert privat, pentru cel mult 300 de persoane. E ceva foarte special la astfel de întâlniri, ceva ce nu se poate compara cu miile de spectatori de la festivalurile de muzică la care mai mergem. În jurul meu, numai corporatiști. Mulți la camașă, toți cu câte o bere în mână, cântând versuri și zâmbind la tot ce se întâmplă în jur.
Ce să mai zic? Da – nu mai am rezistența de acum 3 ani și o noapte pierdută mă destabilizează maxim. Da – am ajuns să fiu bucuroasă să mă uit la Vocea României Junior într-o seară de duminică. Da – m-am schimbat și nici măcar nu mai am tragerea de inimă să ies chiar weekend de weekend și să petrec până în zori. Dar dragostea pentru muzică bună nu cred să mi se schimbe vreodată. Atașamentul pentru sunetul de chitară rezistă. Iar timpul de calitate petrecut cu pritenii aproape nu cred să se demodeze vreodată.
Alexandra Clark (Chițu) 