Părinții ăștia…cum îi crești așa îi ai! Tare bună vorba asta, și poate că ar fi trebuit să țin mai mult cont de ea, mai ales weekendul acesta.
Pentru cei care nu știu, nu au aflat, vineri, 2 noiembrie, a avut loc un concert Remember Cenaclul Flacăra la Sala Palatului, spectacol organizat în memoria artistului Adrian Păunescu. M-am gândit că un bilet la spectacol ar fi numai potrivit ca și cadou pentru tata, a cărui zi de naștere a fost de curând. Și cum tata fără mama nu prea se poate, le-am luat bilet amândurora. Am stabilit că vor înnopta la noi, ca să nu conducă noaptea, pe întuneric, până la Călărași.
Zis și făcut. Au ajuns la mine, am pornit ușor ușor spre Sala Palatului, căci eu la cele 26 de săptămâni de sarcină mai am doar vitezele încet și foarte încet. I-am lăsat ca pe copiii mici la spectacol, cu instrucțiuni clare despre unde ar putea găsi taxi după, sau sa mă sune să le fac eu o comandă. Cântările aveau să înceapă la ora 19:00. Au început aproape la timp și am fost și eu surprinsă să aflu că în sală au fost prezenți cam 4000 de spectatori.
Toate ca toate, dar se făcu ora 10, ai mei părinți nu dădeau nici un semn că ar veni spre casă. O sun pe mama, prima dată îmi respinge apelul. A doua oară, răspunde, dar îmi spune că spectacolul e în toi și să nu stau cu grijă, să mă culc, că am nevoie de odihnă. Am încercat eu să adorm, dar se făcu și ora 12….nici un semn că ar veni spre casă. Îi dau mesaj de data asta, îmi spune că ce stau trează la ora asta, să mă culc, că ei vor veni când se termină spectacolul. Eu, suferind de scenarită acută, de altfel moștenită pe linie maternă, numai somn nu mai aveam. Deja îi vedeam hoinărind pe străzile Bucureștiului, căutând un taxi, sau dând de cine știe ce taximetrist dubios și mă tot gândeam că ce idee să fi avut și eu cu biletele astea. De dormit, nici nu se mai punea problema, mai ales că bebele se pusese pe un pedalat grozav prin burtă și nu găseam o poziție bună nicicum.
Pe la 2:40 au venit și părinții acasă. Veseli, super energizați, zici că veneau de la spa, eu încercănată, morocănoasă, pusă pe harță, mai ceva ca în melodia cu De unde vii la ora asta. Tata era super încântat de artiști, de atmosferă, de tot, mama super impresionată de cât de implicat a fost publicul și cum au recitat ei toți cântecele tinereții lor. Mi-a mai și zis râzând că începuseră să sune telefoanele părinților prin sală, copiii căutându-i și întrebându-i când au de gând să vină acasă.
Dacă nici asta nu a fost răzbunare pentru toate serile în care eu și frate-miu am depășit ora de venit acasă, apoi nu știu ce a fost. Eu știu că sufăr și trebuie să mă tratez cât mai curând posibil de filmele din capul meu, de îngrijorarea asta fără limite și de paranoia în general, pare-se că viața îmi oferă ea contextul potrivit de fiecare dată când am nevoie. Ce, eu nu mă supăram când mother nu avea încredere că sunt suficient de independentă încât să stau o oră în plus în oraș și să găsesc cu bine drumul spre casă, și fără să beau și fără să fumez sau să intru în cine știe ce încurcături? Eu de ce nu am putut să plec de la ideea că sunt oameni mari, vaccinați și că se vor descurca foarte bine să găsească un taxi chiar și fără aplicație și să vină singuri singurei de la un spectacol? Eh, aici mai am de lucru, dar am o zi liberă mâine și pot dedica o oră de meditație asupra temei 🙂 Până una alta, las aici poza asta din tinerețea lor, când mergeau și fredonau Andrii Popa și alte variațiuni pe aceeași temă.
Alexandra Clark (Chițu) 