Home

Tocmai închei una dintre cele mai palpitante şi emoţionante săptămâni din toată viaţa mea de până acum. Eu ştiu că am zis că nu îmi propun obiective pe 2018, dar ce mi-a copt acest început de an nici cu gândul nu gândeam vreodată că voi păţi.

 

Totul a început chiar pe 1 ianuarie. Fusese o zi frumoasă de plimbare, aşa că am dat un ocol prin Centrul Vechi cu Neil şi părinţii lui sosiţi în vizită din Scoţia, ca să îşi vadă nora însărcinată. Seara, am stabilit că vom mânca acasă resturile de la cina de Revelion, ca să nu facem risipă. Numai că ce să vezi? Chiar când aşezam tacâmurile pe masă, am simţit cum încep să pierd lichid. Multicel. Am zis că poate m-am agitat eu cine ştie cum, aşa că m-am dus să mă întind. După 20 de minute de stat în pat, m-am ridicat să merg până la baie şi iar. Pleoşc! Altă scurgere de lichid. Deja nu mai părea să fie o întâmplare, aşa că am decis să o sun pe Dna. Doctor Chişu Corina, care mi-a supravegheat întreaga sarcină, să o întreb ce ar putea fi. Că dureri sau altceva nu aveam. Îmi zice doamna doctor să merg cel mai bine la camera de gardă la Sanador, să vedem mai exact despre ce este vorba (noi oricum stabilisem că voi naşte la Sanador).

Uşor panicată de-acum, l-am anunţat pe Neil că trebuie să facem o vizită la spital. I-am lăsat acasă pe părinţii lui şi am pornit către Sanador. Acolo, suprize surprize! Îmi spune doamna doctor care era de gardă că simptomele indică o ruptură de membrană şi că va trebui să rămân peste noapte pentru supraveghere. Mie mi se părea aşa, ceva ireal ce se întâmpla. Cum adică să pierd atâta lichid amniotic, aşa…aparent de la o infecţie şi cum să rămân sub observaţie?! Adică e grav?! Adică nu, zice doctoriţa, dar nici de ignorat, aşa că mai bine să rămân în spital, să îmi adminstreze un antibiotic şi să mă ţină sub observaţie.

Uşor perplexă, ies pe hol şi îi spun lui Neil că eu trebuie să mă internez. Şi că există o posibilitate ca bebe să vină mai repede, dar că vom şti mai bine în ziua următoare, după ce aveau să iasă şi analizele. Aşa că, aproape în lacrimi, am completat hârtiile de internare şi am pornit către camera 401. Mi-am luat la revedere de la Neil, căci deja trecuse de 11 noaptea şi am rămas pe mâna asistentelor care s-au chinuit timp de 5 încercări să îmi găsească o venă bună pentru perfuzie. Intrasem în aşa o sperietură, că nu se mai vedea nici una şi când găseau o venă, corpul meu refuza să primească seva. Horror, multe vânătăi pe braţe, dar până la miezul nopţii au reuşit. Asistentele, atât de drăguţe şi amabile, tot încercau să mă mai relaxeze şi glumeau că pe lângă mine, au mai sosit vreo cinci mămici în urgenţă, că sigur e de vină luna plină şi că uite ce s-a aglomerat secţia de maternitate deodată. Şi după, mi s-a zis să dorm, să mă relaxez.

Dar eu, uşor insomniacă, nu am putut să pun geană pe geană mai mult de 15 minute adunate toată noaptea. Pe ceas. Mă tot uitam la acele ceasornicului şi mintea mea nu putea să ia pauză cât să adoarmă. Nu mă puteam gândi decât la câte lucruri nu am cumpărat, aranjat sau montat pentru venirea prinţişorului. Simţeam cum pierd lichid de la oră la oră şi mă tot perpeleam de pe o parte pe alta şi îi tot spuneam gogoşii să stea liniştit, că nu e încă momentul să vină, că mai are de stat la coacere.

 

Aşa a venit dimineaţa, a sosit şi o colegă de cameră care urma să nască prin cezariană până în prânz, şi a a ajuns şi doctoriţa mea cu rezultatele analizelor care indicau această ruptură de membrană. Mi s-a spus că ar fi bine să nu încep să am contracţii, ca să îmi poată administra un tratament pentru dezvoltarea activităţii plămânilor bebeluşilor, tratament ce trebuia administrat în 4 reprize, la fiecare 12 ore. Mi s-a mai spus şi că puteam în continuare să nasc natural, doar că travaliul ar trebui să fie indus prin medicamente, sau că putem apela la cezariană. Deşi visul meu era să nasc natural, am optat totuşi pentru cezariană, pentru că am simţit că aşa ar fi mai bine pentru bebeluş.

După 2 reprize de tratement, au apărut contracţiile. Adică la nici jumătate de oră după ce ne anunţasem familiile că voi naşte pe 3 ianuarie, a trebuit să revenim cu un update că de fapt avea să se întâmple chiar mai devreme. Şi uite aşa, pe 2 ianuarie, la 18:07, cu 2770 de grame, la 34 de săptămâni şi 4 zile, Ionas a intrat în viaţa noastră, cu un plâns straşnic.

Prematur fiind, a mers direct la incubator, la Terapie Intensivă, de unde a ieşit abia pe 6 ianuarie. În prima zi de după operaţie, am mai fost cum am mai fost. Eram şi sub efectul calmantelor, au venit şi mulţi oameni în vizită, păream să fiu ok cu realitatea înconjurătoare. Pe 4 ianuarie însă, am fost mai mult eu şi Neil, şi după ce l-am revăzut pe micul Ionas mic şi neajutorat în incubator, mai primea şi tratement pentru icter, am simţit deodată cum mi se activează toate simţurile de mamă, toţi hormonii post naştere şi toată jalea din lumea în general şi tare a fost o zi tristă şi plângăcioasă.

Dar, vorba aia cu să dea Dumnezeu sănătate prietenilor pe care ni-i strângem în jurul nostru. O prietenă m-a vizitat şi de 3 ori în aceeaşi zi şi mi-a ţinut moralul cât de sus se putea, repetându-mi ce şi raţionalul meu ştia deja, că o să fie bine, că e mic şi de aia trebuie să stea în incubator, dar că o să crească mare şi frumos. Până şi soţul colegei mele de cameră mă îmbărbăta, spunându-mi că el a avut 2.5 kg la naştere şi că uite ce voinic de 100 kg e acum. Telefonul zbârnâia mereu cu mesaje de încurajare, doar că recunosc că am fost mai antisocială şi am răspuns sporadic şi foarte pe scurt la ele. Mai zâmbeam puţin când mai primeam un mesaj întârziat de la mulţi ani pe 2018, în care mi se ura şi naştere uşoară. Uşoară fusese, doar că urmarea era puţin mai grea.

Am ajuns totuşi pe 5 ianuarie, când eu m-am externat şi Ionas a rămas la Terapie Intensivă, arătând totuşi semne de progres, mâncând din ce în ce mai mult şi fiind din ce în ce mai independent de perfuzie. Tare greu e să părăseşti o maternitate fără micuţ! Dar ne-am încurajat unul pe altul, când eu când Neil, şi am zis că e cel mai bine să fie aşa. Şi mare ne-a fost bucuria ieri, când am mers la vizita de după masă pentru a-i da lăptic de la mine lui Ionas, să îl găsim în acvariu, ieşit de la Terapie Intensivă, plângând supărat că nu îl bagă nimeni în seamnă. Şi ne-am topit total când s-a oprit din plâns, credem noi pentru că l-am mângâiat, masat şi pentru că eram noi acolo, mami şi tati.

Şi da, aşa închei seara de 7 ianuarie 2018. Cu un carusel de emoţii la purtător şi cu speranţa că foarte foarte curând, bebe Ionas va sosi şi el acăsică.

 

Ionas

 

PS: Şi în timp ce mă gândeam eu la câte nu am cumpărat, cam aşa arăta masa noastră din sufragerie, încărcată cu fel şi fel de hăinuţe, loţiuni, accesorii şi câte altele, toate luate de oameni dragi, care s-au gândit la noi. Nici nu am suficienţi de mulţumesc în mine pentru toate lucrurile şi vizitele şi cuvintele de îmbărbătare. Dar promit să mă revanşez în forţă de îndată ce familia e toata acasă 🙂

sdr

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

w

Connecting to %s