De ce merg la concerte și festivaluri de muzică

Știți filmul ăla cu Julia Roberts în care are ea mai mulți logodnici și până să găsească dragostea adevărată, nu putea să spună cum ii plac ouăle? Pur și simplu spunea că îi place ce îi plăcea și iubitului. Dacă el prefera omleta, asta era și alegerea ei favorită.

E, așa și eu cu muzica. Am avut multe pasiuni de-a lungul vieții. Copil fiind, am crescut pe acorduri de Mădălina Manole și Laura Stoica la pick up. Asta ascultau mătușile mele care aveau grijă de mine în vacanțe. Apoi, au apărut casetele audio și am început să facem karaoke in casă pe melodii de Holograf, Stefan Bănică Jr și altele. Am fredonat la Poa să vină primăvara cu alaiul ei de flori și Iubita mea e stea de cinema de nu mai știu câte ori.

Apoi am mai crescut puțin și am inceput să am favoriții mei, dar cumva tot sub influența mătușilor. Primul concert mare la care am fost în Călărași a fost un concert al trupei 3SudEst. Mamă, ce fericită eram! In primul rând că mi se părea o chestie de adulți să mergi la concert, era seara, trecut de ora de culcare deci, aveam 10-11 ani, erau acolo pe scena băieții de pe posterul meu din dormitor, ce să mai, vis!

Apoi am mai crescut puțin, am ajuns la liceu și au început si iubirile adolescentine. Astfel că mai bine de un an, am ascultat rock. Metallica, Limp Bizkit, System of a Down, plus ce mai era in voga la MTV. După despărțirea de…rock, a înrodit o pasiune neașteptată pentru muzica house, minimal și în general tot ce însemna mult zgomot și puține versuri. La fel ca la primul concert, prima vizită la un eveniment de dj-ăiala mi s-a părut super wow. Eram deja studentă și eram la Liberty Parade la mare.

Au mai trecut niște ani, am mai crescut ceva, dar am continuat să experimentez cu muzica pe care o ascultam. Am mers si la The Mission, am dansat in cluburi și pe dance și pe rock.

Și a venit vremea când am întâlnit si marea dragoste. Mai întâi, au fost niste fete, cu care am legat o prietenie strașnică. Ele mi-au făcut cunoștință cu trupe românești care sună minunat, dar pe care nu le auzi niciodată la televizor. Cel mult pe Radio Guerilla. Așa că am ajuns la concerte Grimus, Robin and the Backstabbers, The Monojacks, Byron, trupe cu un sound incredibil de frumos. Astfel, m-am îndrăgostit definitiv si iremediabil de chitară și de pielea de găină pe care ți-o poate da sunetul ei.

Ca un făcut, a apărut si soțul meu in peisaj, care nu numai că are aceleași gusturi, dar este mereu în căutare de trupe noi, așa că nu ne plictisim niciodată cu playlistul din masina noastră.

Mă apucasem să scriu de fapt despre motivele pentru care îmi place să merg la concerte cu muzică live si festivaluri de muzică. Păi zic să enumăr.

În primul rând, pentru muzică. Da, poate pare redundant, dar ați fi surprinși câți apar la un concert doar ca să își dea check in sau să adauge ceva cool la story-ul lor, poate știu și o melodie a trupei respective, dar cam atât. Eu merg pentru muzică. La fel ca acel concert din copilărie, încă mi se pare fascinant să ascult live piesele pe care le-am fredonat uneori zilnic, piese pe care am dansat de atâtea ori în club sau pe nisipul din Vamă, cântece care m-au făcut sa râd sau să plâng sau să țopăi pur și simplu.

Apoi ar fi compania în care merg. S-a întâmplat să fiu și doar eu cu soțul meu la un festival și a fost super. Dar de cele mai multe ori, mergem in gașcă. E un moment extraordinar în care nimeni nu se gândește la muncă, griji, rate, copii (cine are), toți suntem acolo să ne bucurăm de artiști, să râdem împreună, să ne prostim fără să ne judece nimeni.

Recunosc că imi plac tare ținutele de festival. Nu ale mele. Eu mă îmbrac in cei mai comozi pantaloni ca să nu am nevoie des la baie și tricou, bluză ce o fi, nimic deosebit. Dar unele persoane chair investesc timp in a-și pregăti outfitul de festival. Si chiar imi place când văd fete zeițe, grupuri de bărbați îmbrăcați tematic in animal printuri, super eroi sau mai știu eu ce. Sau sunt persoane care chiar poartă ținute foarte originale și cărora le stă și foarte bine în ele. Deci îmi place să îmi clătesc ochii cu altceva decât ce văd zilnic pe străzile din București.

Mai e și atmosfera. Când cântă mii de oameni același cântec în cor, când artistul pe care îl admiri are o prestație superbă, dacă mai sunt și artificii, jocuri de lumini, nu ai cum să nu te bucuri ca un copil mic în magazinul cu jucării. Și am dansat și pe soare și pe ploaie și pe fulgere chiar, a fost ceva deosebit de fiecare dată.

E modul meu de a mă deconecta total de ce mă așteaptă acasă. Muzica a fost, este și va fi un refugiu la care apelez mereu în caz de oboseală, stres, monotonie dar și bună dispoziție. Pe anul ăsta, mi-am încărcat bateriile cu concertul Arctic Monkeys. Să văd ce mai punem la cale pentru la anul 🙂