Poc și Buf

Ora 3 dimineața. După a 4-a trezire pe această noapte, e cazul sa schimbăm și scutecul. Că deh, e mega plin după atâta stat la piept. Dinții ăștia s-au hotărât să iasă doi deodată și noaptea ne văităm și ne aolim din oră în oră. Dar nu-i nimic. Mami rezistă. Tati a fost exilat în alt pat, nici o șansă să fie și el trezit din oră în oră și să mai ajungă și întreg la birou a doua zi.

Așa, deci cum spuneam, sa schimbăm scutecul la ora 3 dimineața. Printre vaiete și aoleli, am dat jos scutecul îmbibat, am dat în orb cu cremă, că nu aprindem lumina, să nu trezim de tot prințul, și până să închid pijamaua la loc, a adormit. Hiuh, moment de respiro.

Mă aplec sa iau scutecul îmbibat, mă întorc cu spatele la pat sa îl las mai spre hol și POC! Mă întorc, Ionas se ‘mutase’ din pat pe podea. În secunda imediat următoare, el a dat să se ridice și a început să plângă panicat. Deși am simțit că nu mai am sânge deloc în creier, am pășit hotărâtă și l-am ridicat. Soțul a venit și el imediat, auzind bufnitura. Nici acum nu știu cum a cazut exact, cucui nu a facut, după ce s-a calmat, l-am investigat pe corp sa văd dacă își ține mâinile și picioarele ok, toate păreau in regulă. Sotul zice că poate s-au lasat pe fundulet cumva. Cine o ști? El a mai mâncat puțin și a adormit. Dar eu am mai pus geană pe geană până la dimineață?! Nuuu! Mă uitam la tavan și încercam să refac evenimentul, derulând in cap și ce auzisem la cursul de prim ajutor pentru bebeluși. Îmi veneau in cap vorbele doamnei doctor: ‘copii mici, căzături de la distanțe mai mici, griji mai mici’. Dar eu numai griji mici nu aveam. Deja mă gândeam să schimb și patul dacă s-ar putea, sau sa dormim pe ceva foarte jos, o saltea eventual, sa nu mai aibă de unde sa cadă.

La lumina zilei, m-am mai calmat. Nu mai părea totul așa tragic. Ionas nu avea nici o urmă de traumă, a fost vesel și jucăuș ca de obicei. Mie mi-a trebuit un espresso cvadruplu ca sa rezist toată ziua, dar am fost bine și tot în același pat am dormit în serile următoare, fără alte incidente.

Consemnând astfel oficial prima (Doamne ajută, și ultima) căzătură din pat, asta după ce am bifat prima vânătaie pe față, că domnul nu se apleacă, se aruncă în față, pot spune că m-am liniștit. Nu o sa pot preveni fiecare poc și buf, dar pot sa fiu acolo sa alin, sa pup și să mângâi la nevoie. Și presiunea dată la foc mai mic in ceea ce privește așteptările de mama ideală. Facem cât putem, cum putem, când putem și e perfect așa.

Sursa foto: Xavier Mouton Photographie – Unsplash