Citeam două dintre cărțile lui Lawrence J. Cohen, Playful Parenting și Arta hârjonelii. In primă fază, mă gândeam ce dubios! De ce sa scrii o carte despre cum sa fii jucăuș cu propriul copil. Doar oricine știe să se joace! Cum adică rețete de jocuri cu cei mici?! Că doar oricine a pus în scenă un spectacol de păpuși la viața sa și oricine a fost avion imaginar macar o dată în viață.
Ei bine, pare-se că nu e chiar așa simplu. De când am devenit părinte, am auzit de nenumărate ori, aproape ca o acuză, că prea ne văităm mult generația asta a noastră. Că doar avem atâtea la îndemână, cum ai nevoie de ceva pac și apare curierul la ușă cu pachetul dorit. Nu o sa dezbat chiar acum cat de greu sau ușor îi este generației mele sa fie părinte.
Însă îmi dau seama de ce a fost nevoie de o carte, mai bine, de o întreagă filosofie asupra importanței hârjonelii cu cei mici. Am citit cărțile, îl respect pe domnul Cohen, dar tot nu as fi dat sutele de lei ca sa il vad și live in București, mi s-a părut un marketing prea dus la extreme, așa că am zis pas.
Dar sa nu deviez de la subiect. De ce e nevoie de o carte pe tema asta? Pai hai sa ne uitam puțin la copilăria noastră. Stăteam cu orele pe afara, băteam străzile la țara, la bunici, in lung și în lat, nu ne investiga nimeni ce jucam, cu cine împărțim jucăriile, cu cine ne îmbrâncim sau cu cine suntem cei mai buni prieteni. Eram strigați doar la masă și la somn. Timpul acela petrecut afară era momentul in care noi eram pe deplin în control. Noi decideam jocurile, regulile, limitele, noi eram șefii. Copiii au nevoie sa fie șefi și ei, au nevoie sa fie autonomi, chiar daca par așa niste ființe total neajutorate care trebuie ajutate, însoțite și îndrumate la tot pasul.
Ce facem in ziua de azi? Pai cum să lași copilul singur pe afara când în lume umbla fel și fel de nebuni? Cum sa îl lași să alerge teleleu când ție ți se face inima cat un purice atunci când se împiedică? Mediul acela sigur in care noi alergam de nebuni pare demult dispărut. Acum avem presiunea pericolelor la tot pasul, de la răpiri, la rani, intoxicatii, alergii, pentru că, nu-i așa, generația asta a noastră care le are pe toate are și fel și fel de croncobauri in mâncarea din supermarket și uneori chiar și în cea de la țărani, că nici nu mai știi ce să prepari cum sa prepari ca sa nu ii iasă bube pe corp copilului, darămite să dezvolte niste obiceiuri alimentare sănătoase.
Așa că ce facem? Protejăm. Ferim. Ascundem copilul de toate relele sau stam in spatele lui ca o umbră, ca nu cumva sa pățească ceva. De stres, uitam sa ne și jucam. Uitam cum era când eram noi mici. Și atunci, apelam la experți. Căci dacă e ceva cu care se mândrește generația mea, acel lucru este accesul la informație și posibilitatea de a afla lucruri la care părinții noștri nici nu visau, de bunici nici nu mai zic.
Și ajungem ușor ușor și la titlul articolului meu. Citind aceste cărți, una cumpărată, una primită, am dat peste un pasaj, pe cat de simplu, pe atât de frumos. Domnul Cohen descria cum într-o seară, vorbind cu mama sa la telefon, îi spune că este cu cea mică, soția sa fiind plecata de acasă. Mama domnul Cohen zice: “A, deci faci babysitting”. La care domnul Cohen răspunde: “Ba as prefera sa ii spun că este fathering.”
Câți dintre noi nu consideram că tatăl este cel mai des privit ca persoana care pleacă dimineața și vine seara, responsabil cu a aduce banii acasă, persoana care mai sta cu al său copil daca mama chiar are o urgenta și nu mai exista nimeni altcineva care sa stea cu copilul? Pot spune cu mana pe inima că sunt extrem de fericita sa nu fiu printre persoanele care gândesc așa. In primul rand, pentru că, în copilăria mea, când mă gândesc la.l joacă, îl și văd pe tata aranjând decorul pentru teatrul de papusi. Când mă gândesc la joaca, mi-l aduc aminte pe tataia Chițu cum “ne potcovea” tălpile, căci niste cai așa nărăvași ca noi aveau nevoie constant de potcoave noi. Bărbații din familia noastră au fost mereu prezenți la joacă, atât cat le-a permis timpul lor.
Iar cu soțul…e cam la fel 🙂 uneori mă doare și capul de la chiuitul lor. Dar îi las in pace, e momentul lor de conectare. Chiar aseara ii spun soțului care gâfâia de la atâta alergătură prin casă: Honey, o sa faci un heart attack curand, slow it down! La care el, nonșalant: Honey, ma joc mingea cu Ionas. Ne distrăm!
Ce sa mai zic 🙂
Anyway, ce am vrut sa zic cu toate astea este că, într-adevăr, pentru generația noastră unele lucruri sunt mai ușoare. Cred că tatii au devenit și ei mai conștienți de cat de repede trece timpul și sunt mai implicați în viața celor mici încă de la inceput. Cred că, ușor ușor, ne aducem aminte și cum sa ne jucăm, lăsând în spate stresul muncii, curățeniei, gătitului, ratelor etc. Pentru că avem cărți, documentare, Google la dispoziție. Trebuie doar sa vrem. Și cred că tații trebuie lăsați să fie tați, să avem încredere că nu vor fi capete sparte și oase fracturate la sfârșitul sesiunii de joacă, ci râsete sincere și amintiri frumoase care vor rămâne în minte. Mereu.
Alexandra Clark (Chițu) 