Nu vă supărați, o idee de cum să rămân calmă cu copilul aveți? Mai bine, dacă există ceva medicamente, cu drag le iau!
Îmi zicea o vecină că par extrem de calmă și m-a întrebat mai în glumă, mai în serios, daca eu mă enervez vreodată. Trebuie că las o dâră de zen in urma mea, căci nu este prima persoana care mă întreabă acest lucru. Am avut colegi la birou care își propuneau să îmi găsească the boiling point in spirit de glumă, desigur. O altă colegă mi-a zis că nu mă vede într-o ceartă vreodată. Bine, tot ea a zis că nu mă vede stresandu-ma cu crescutul copiilor, că sigur îi trimit la bunici ca sa am timp pentru mine, și totuși iată unde am ajuns 😂
I-am răspuns vecinei că, in principiu, sunt calmă până nu mai sunt. Și că nu sunt deloc o imagine frumoasă atunci când nu mai sunt. Știi ochii ieșiți din orbite, nările fumegând, gura strânsă, dinții scrâșnind? Pe toate le bifez.
Ei, dar ce te faci când ești singură acasă cu un suflețel despre care știi că atâta poate el în situații de stres, să plângă. Dar oare nu ar putea să plângă în surdină?! De ce așa de tare? De ce până răgușește sau până nu mai are aer? De ce nu îl calmează îmbrățișările și vorbele mele și pupicii mei? De ceeeee?
Azi a fost una din acele zile. La locul de joacă, a vrut sa se tăvălească pe jos de nervi pentru că nu l-am lăsat să se urce pe niște trepte ude și alunecoase. In fata blocului, să se dea de ciment și alta nu, pentru că am îndrăznit să îl dau din calea unei mașini. La plecarea în casă, iar plânsete, normal că el mai voia, ce dacă se udase până la piele într-o băltoacă. In casa…..exact cum mă așteptam. Plângea din orice. Nu îi convenea nimic. Era cu ochii lăsați de somn, dar nu ar fi stat în pat nici o secunda. Se zvârcolește cu atâta putere când e nervos, ca mereu stau cu inima cat un purice că se va lovi de ceva. Îi repet constant că mami îl iubește, că a obosit, că poate îl dor și gingiile, dar hai să găsim ceva care sa îl calmeze. Nimic. Până la urmă, îl las un pic, merg în bucătărie sa mă răcoresc. După încă o tura de urlete apoi, din păcate, I lost my cool. Am avut un moment de furie oarbă, evident că m-am simțit oribil fizic și psihic după aceea, a mai plâns puțin și în sfârșit a adormit. Liniște! In sfârșit puțină liniște.
La trezire, eram din nou cei mai buni prieteni, ne-am pupat, ne-am gâdilat și am râs și norul de zen s-a reașezat in casa Clark.
Greu tare cu bebeluseala asta. Deci revin, daca aveți ceva soluții secrete, va rog, va implor, spuneti-mi și mie, să nu mă mai simt mamă rea. Mulțumesc în avans!
Alexandra Clark (Chițu) 