Știi că citești o carte bună când, după ce ai citit preț de o oră, îi spui noapte bună jumătății tale mai bună și tu mai petreci vreo două ore citind în semiîntuneric. Mai știi că este una dintre cele mai înduioșătoare cărți pe care ai citit-o vreodată, când pe la ultimele 70 de pagini, îți curg megașiroaie de lacrimi pe obraji, dar nu te poți opri, nu acum, când mai e așa puțin până la final.
Cu greu aș fi crezut că un bărbat poate crea o lume așa de frumoasă a copilăriei. Mai ales când majoritatea personajelor importante din carte sunt femei și o fetiță de aproape 8 ani. Dar mi-a trecut mirarea repede. Căci cele mai frumoase povești scornite din viața mea le-am auzit de la tati și de la tataia Chițu. Și poate de aia am și plâns puțin mai mult decât trebuia. De dor.
Iar in cele 472 de pagini, ai timp berechet să intri în universul complicat (exact așa, ca un status pe Facebook) al unei fetițe de aproape 8 ani, care nu e nici megapopulară, ba din contră, e ținta constantă a bullying-ului, ai cărei părinți au divorțat, a cărei mamă destul de ocupată cu cariera urmează să îi nască o soră sau un frate vitreg, al cărei tată e așa introvertit încât îi este greu să se conecteze cu propria fiică. Și, colac peste pupăză, bunica, cea mai importantă ființă din viața copilei, făuritoarea celor mai frumoase regate de basm din câte au existat vreodată, încetează din viață. Așa intrigă mai zic și eu.
Ca să o citez pe Elsa, fetița de aproape 8 ani, e o carte megaadâncă.
Va fi greu acum să mă apuc de altă carte, mă abțin să nu citesc tot ceva de Fredrik Backman, dar am alte cărți care mă așteaptă la raft.
Eu am stat azi noapte până pe la 1 ca să termin această carte. E de la sine înțeles că o recomand. E o carte pe care oricine a avut o copilărie cu bunici și povești o va citi cu drag și dor.
Alexandra Clark (Chițu) 