Alexandra Clark (Chițu)

“-Animal de companie? Dă lapte sau îi mănânci carnea?

-Îhh, nuu! Îți iei un animal de companie pentru amuzament și tovărășie” (filmul Home, 2015)

Eu mi-am dorit mulți ani cățel. De când eram mică. Refuzul venea mereu foarte ferm, fără animale în casă. Animalele sunt să stea afară.

Am avut și prieteni cu câine, mai puțini cu pisică, am întreținut chiar un porc de guineea la un moment dat când împărțeam o garsonieră cu încă două prietene. Ideea de câine al meu a tot rămas într-un colțișor de suflet mulți ani după ce am devenit adult. Mă uitam în special la rasele Pug sau French Bulldog. Dar cumva tot nu îmi făceam curaj.

Apoi, a venit 2018, am devenit părinți, și vreo doi ani oricum nu am știut de noi. Pentru mine, nici sarcina nici nașterea nu au fost niște experiențe tocmai plăcute. Întregul prim trimestru am avut sângerări lunare care îmi dădeau cele mai groaznice scenarii, de la pierderea sarcinii la posibile afecțiuni ale bebelușului. Apoi, nașterea prematură, la 34 de săptămâni, m-a lăsat cu sechele grave de tip emoțional. Mi-aș fi dorit o familie mai mare de trei? Dacă mă întrebai înainte, sigur aș fi spus că da. Dar după aceste experiențe, nu am mai avut curaj. Numai gândul că aș putea trece din nou prin așa ceva sau mai rău, mă blocau efectiv. Desigur că exista și varianta să fie bine, dar atât am putut eu, iar vârsta sincer nu ajuta nici ea, așa că ne-am oprit la combinația aceasta.

Ușor ușor, Ionas a mai crescut, ne-am mai stabilizat, am creat o rutină. Iar anul trecut am devenit tot mai convinsă că e momentul să ne mărim familia cu un cățel. Am început să mă uit la diverse rase, caracteristici, și am decis să ne oprim asupra unei rase mici sau medii. Am urmărit crescători, să cer sfaturi de la persoane care aveau deja cățel.

În cele din urmă, am dat de rasa poodle Maltipoo și m-am îndrăgostit pe loc. Nu am găsit chiar rasa pură, dar e destul de aproape, nici nu voiam pedigree neapărat , cât mai degrabă să luăm de la cineva care nu vede o bișniță în asta.

Și iată-ne ajunși la 1 ianuarie 2024, când l-am adus pe Maxi acasă.

I-am văzut boticul maroniu și nu am mai rezistat. Ce a urmat?

Ei bine, o lună destul de grea. Având doar 2 luni, a trebuit să stăm în casă cu el până a terminat schema de vaccinare ce avea să îl protejeze de parvoviroză. Mai ieșeam câte puțin cu el în brațe în jurul blocului, dar nici nu se punea ca activitate pentru el.

Noaptea plângea, se trezea des, avea nevoi dese. În luna ianuarie a fost cu siguranță record de șters pe jos și dezinfectat orice suprafață. Plânsul noaptea a ținut cam două săptămâni, care au părut un an.

În plus, copilul care la început fusese super entuziasmat, a început să aibă gelozii de frate mai mare. De ce nu vă jucați cu mine? De ce Maxi stă aici, să stea în altă cameră! Mami, Maxi a făcut un pipi pe jos (nu făcuse), am șters eu, dar m-a mușcat și m-a zgâriat. În fine, din fericire și geloziile acestea mici au durat tot cam două-trei săptămâni, așa că am făcut față cu brio.

Așa că am ajuns la trei luni, am terminat cu vaccinările și am început să îl scoatem la plimbări zilnice. Am învățat și cum să ne jucăm cel mai bine fiecare cu el. La mine vine pentru drăgălit, la soț pentru joacă mai energică și cu Ionas aleargă pe afară și se mai închid ei la el în dormitor, nu știu sigur ce se întâmplă în acele minute, dar mă bucur că nu mai iese nici unul plângând sau mârâind de acolo :))

În curând, împlinește 4 luni. Este un câine care învață repede, răspunde deja la unele comenzi și își cunoaște limitele. Dar, ca orice băiețel, își mai încearcă și el norocul când și când.

E mai ușor acum? Da!

E ușor să ai un animal în casă? Nu neapărat. Necesită atenție, dar mie mi se pare că suntem așa compleți în formula aceasta, încât nu resimt efortul extra. Suntem mai activi, până și Ionas de care trăgeam înainte sa iasă la aer, acum se oferă el să îl plimbe pe Maxi.

Singurele provocări la care încă nu am răspuns sunt ce o să facem cu el când mai plecăm în plimbări și cum ne consumăm energia în zilele cu vreme urâtă. Dar le luăm pas cu pas.

Am citit o carte zilele trecute, Din cer au căzut trei mere. Frumoasă povestea, iar și aici, deși acțiunea a avut loc undeva prin anii 1900, înainte și după primul război mondial, într-un sat armean uitat de lume cu cel mult 30 de locuitori, apare ideea animalului de companie. Mai întâi păunul alb, care ar fi putut fi sacrificat cu ușurință având în vedere sărăcia și foametea din timpul războiului. Oamenii au decis să îl păstreze, nici ei nu știau de ce, dar nu se încumetau să îl taie, iar iarna intra în casă, să nu înghețe. Apoi, un sătean care și-a luat un câine mare la bătrânețe, să îi țină de urât după ce a rămas văduv. În acele vremuri un câine în curte era doar o gură în plus de hrănit, și totuși omul găsea alinare în a-l simți aproape.

Dau animalele de companie lapte sau carne? Nu. Ele dau doar dragoste, o dragoste pe care nici eu nu eram pregătită să o primesc, bonus față de toate relațiile frumoase din viața mea.

Și uite așa, am încălecat pe șa și am povestit cum am ajuns să avem cățel, în ciuda fricilor, anxietăților proprii și ale criticilor altora. Cu această ocazie, pentru că am povestit mult, mă înscriu și la Spring SuperBlog 2024, ca să mă motivez să scriu mai mult.